Iata o mostra din lumea aceea aproape neverosimila: „Cine face astazi politica culturala a partidului de guvernamint? Este tot mai vizibila, de altfel, predilectia unora dintre cei care ne conduc – fie ei guvernanti, parlamentari sau functionari culturali – de a privi inapoi fara minie, ba chiar cu infinita nostalgie. Cum altfel s-ar putea explica invazia de culturnici si de lachei ai vechiului regim in functii-cheie din domeniul cultural al ultimilor patru ani – vezi Dinu Sararu, director al Nationalului bucurestean, Adrian Paunescu, presedinte al Comisiei pentru cultura si mass-media din Senatul Romaniei (comisie din care mai fac parte Irina Loghin, Eugen Florescu, Ion Dolanescu…), numarul mare de ilustri necunoscuti livrati pe post de «mari personalitati» care fac parte din conducerea nou infiintatului Institut Cultural Roman, gen Opaschi, Mironov si altii asemenea lor?”. Articolul dateaza din ianuarie 2004.
In noiembrie 2006, cu tot spectacolul politic dintre presedinte si premier, cu toate eventualele nemultumiri punctuale pe care le-am avea fata de sistemul cultural actual, trebuie sa recunoastem ca sintem la ani lumina de atmosfera care se degaja din acest articol. Si nu e vorba ca au plecat „ai lor” si au venit „ai nostri”, pentru ca nu e vorba de culoare politica, ci de optiune morala, de oameni complet compromisi etic atunci, in timp ce azi problema e mai degraba in zona competentelor. Diferenta e uriasa si, desi poate parea o banalitate, am senzatia ca nu ne amintim prea des si ca nu ne dam seama de adevarata dimensiune a schimbarilor. Numai cine n-a trait perioada PSD de dinainte de alegerile din 2004 nu stie cum a fost cu adevarat, nu-si aminteste atmosfera de deznadejde care plutea in mediile culturale reale sau de prigoana care exista in presa cotidiana… Am fost acolo, in mijlocul acelor discutii, si-mi amintesc perfect ca „Evenimentul zilei” si „Observatorul cultural”, cel in care apareau aceste articole ale lui Carmen Musat, erau printre putinele zone normale ale presei romanesti de atunci. E poate cazul sa amintim acest lucru. Asa cum ar trebui sa ne amintim cum aratau televiziunile sufocate de prezenta unor Paunescu, Dan Claudiu Tanasescu, Dumitru Micu, Fanus Neagu, cum se subventionau cartile acelorasi dinozauri trecuti de mult de virsta creativitatii si mindri de trecutul lor de poeti de curte, de spectacolele cu crime pentru pamint, de jalnicele compromisuri ale unor mari actori, de celebrele colectii de arta ale unui premier si asa mai departe. Iar aceste lucruri nu s-au intimplat inainte de 1989, ci acum doi ani. Articolele semnate de Carmen Musat sint frisonante in acest sens.
Se poate face polemica fara a cadea in scandal
Felul in care sint scrise, asa, citite in volum – pe majoritatea le stiam din revista –, frapeaza si el. Pentru ca, desi ma asteptam cumva la un ton mult mai soft si mai prudent, din cauza imaginii de ponderatie pe care o are Carmen Musat in spatiul intelectual, am redescoperit o fermitate si un curaj in a da nume si a spune lucruri raspicate care ar trebui sa rusineze multi editorialisti ai vremii. Macar retrospectiv. Discursul „despre metoda” (abundent si usor moralizator pe alocuri, dar oare nu avem in continuare nevoie sa ne reaminteasca cineva „metoda” polemicii civilizate?) e dublat mereu de cea mai exacta circumscriere a „adversarului”. Daca parcurgem „polemicile” postdecembriste, in afara de cele de tip Romania Mare, care nu intra in discutie, vom constata, mai ales in cazul intelectualilor, o prudenta paguboasa si chiar o ipocrizie a generalului, in dauna cazului particular analizat in datele lui concrete. Este exact ce nu face Carmen Musat, demonstrind practic ceea ce sustine teoretic: putem face polemica, analiza critica si chiar dezvaluire fara a cadea in scandal. Dar si fara a ocoli esentialul.
In acest sens, cea mai spectaculoasa sectiune a cartii este cea dedicata invatamintului. Subiectul este cumva uitat azi, desi sintem departe de a fi rezolvat sau macar inteles la nivel de dezbatere publica problemele reformei in educatie. „Incompetenta si demagogie la MEC”, un articol din mai 2002, aminteste o felie de viata politica pesedista cu efecte incalculabile asupra a generatii intregi de elevi. Iata icon-ul de trista amintire al acelui ministeriat, surprins in linii exacte: „Nimeni si nimic nu a reusit sa tulbure imperturbabila seninatate a Ecaterinei Andronescu, venita la toate aceste intilniri cu un singur scop: acela de a face propaganda electorala partidului din care face parte. Demagogia, populismul, prostia, incompetenta, incapatinarea si reaua-vointa si-au dat mina in discursul doamnei ministru, care sustine, sfidind evidenta, ca pretul de 6900 de lei pentru un manual de optzeci de pagini este perfect justificat din punct de vedere economic (in treacat fie spus, cu aceasta suma se pot cumpara trei suluri de hirtie igienica de cea mai proasta calitate)”. N-au trecut decit citiva ani de atunci si, chiar daca lucrurile nu s-au schimbat cu totul la MEC, totusi avem senzatia ca figura Ecaterinei Andronescu vine de undeva din negura timpurilor, iar deciziile ei arbitrare si stupide fac parte dintr-un teatru al absurdului, uitat acum, dar neincriminat in nici un fel. Articolele acestea provoaca meditatii dintre cele mai amare: in ce fel de tara traim? In orice caz, intr-una uituca si complet inconsecventa.
Demonstratie atenta si minutioasa
Un exemplu de consecventa jurnalistica gasim insa in aceasta carte si la un autor care nu e nici pe departe jurnalist de investigatie. Carmen Musat a scris nu mai putin de opt articole – dintre care unul reprezinta o scrisoare deschisa adresata ministrului Educatiei Alexandru Athanasiu care i-a succedat Ecaterinei Andronescu – despre problema plagiatului din manualul de romana de clasa a XII-a coordonat de Eugen Simion, autoarea plagiatului fiind profesoara de liceu Florina Rogalski. Demonstratie atenta si minutioasa, ton civilizat, dar ferm, urmarirea subiectului, initiativa, toate ingredientele unui caz dus la bun sfirsit. Si, sa nu uitam, intr-o revista de cultura! Efectele? Au existat, e adevarat, cu intirziere si dupa un sir caraghios de dezmintiri si atacuri la persoana dinspre partea prinsa cu minciuna si falsul. Oricum, manualul este in prezent curatat de partile lui prea rusinoase. Onoarea autorilor plagiatori, academici si dascali de adolescenti? Bine „reperata” intr-o lume in care ea nu prea conteaza, de fapt…
Nu mai am spatiu pentru o utila, zic eu, discutie pe teme doar aparent feministe pornind de la aceasta carte semnata de o autoare, vreau doar sa subliniez o satisfactie personala: intr-un sistem intelectual dominat de figuri masculine (nu spun ca asta e rau sau bine, dar e o realitate), nume ca Monica Lovinescu (un nume atit de important, incit nu stiu daca citarea intr-o serie nu e cumva usor nepotrivita), Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Adamesteanu, Alina Mungiu-Pippidi, Mihaela Miroiu, Doina Jela, Carmen Musat – fiecare cu discursul si domeniul de competenta proprii, dar avind in comun un aplomb de cea mai buna calitate si o vizibilitate publica ce, daca nu atinge deocamdata cotele editorialistilor neamului, nici nu e de neglijat – normalizeaza cumva o scena in care se presupune ca diferentele de gen n-ar trebui sa mai conteze de mult. Ma intreb insa daca lucrurile stau chiar asa.
Carmen Musat, Canonul si tarotul, colectia „Actual”, Editura Curtea-Veche, 2006