– Fragment –
Da, ne reperaseram, insa ne-am evitat in toti anii astia pentru ca eram ciumatii colegiului Jacques- Prévert.
Eu pentru ca eram din Morilles (nu e numele vreunui sat izolat sau al vreunui orasel aparut peste noapte precum ciupercile, e… nu stiu… de fapt, n-am stiut niciodata… o groapa de gunoi… un soi de zona artizanala… un soi de centru de reciclare a deseurilor unde nimic nu e triat… toata lumea ii zice „la tigani“, dar nu erau tigani, ci doar familia mamei mele vitrege… tatal ei, unchii ei, surorile ei vitrege, fratii mei vitregi si toti ceilalti… cei din Morilles, ce mai…) si pentru ca bateam drumul aproape doi kilometri in fiecare dimineata si in fiecare seara ca sa ma duc la alta statie decat a mea, cat mai departe cu putinta de harababura lor si de a mea „rulota, dulce rulota“ de teama ca ceilalti pusti n-o sa ma mai lase sa ma asez langa ei in autobuz, iar el pentru ca era prea diferit de restul lumii…
Pentru ca nu-i placeau fetele, dar nu le iubea decat pe ele, pentru ca era bun la desen si nul la sport, pentru ca era sfrijit si alergic la orice, pentru ca se plimba mereu singur cuc si complet nestiutor prin cufarul lui cu vise si pentru ca astepta sa intre ultimul in cantina ca sa evite galagia si inghesuiala din fata barierelor rotative.
Stiu, steluto, stiu… povestea, asa cum o spun eu, suna prea mult a cliseu plasticos… micutul poponar bolnavicios si Cosette a lui de la groapa de gunoi, recunosc, ii cam lipseste subtilitatea, dar ma rog… ce-ai vrea sa nascocesc in loc? Ca dorm in strada in lunile de iarna sau sa ii adaug o bicicleta cu motor si doua lanturi ca sa avem mai putin aerul ca am fi desprinsi dintr-un foileton stupid?
Ei, nu… Mi-ar placea foarte mult, dar nu pot… Pentru ca toate astea suntem noi… E povestea primei noastre vieti… Neverland si Dadou Ronron. Furie tandra si cap de catar. Doar n-o sa ma fortez sa infrumusetez lucrurile numai ca sa starnesc mila…
So, Beat It.
Just Beat It.
In plus, hei! Merge totusi, nu-i asa? Nu ti-am vandut mangaieri sau alte chestii sordide de genul asta…
Din fericire, nu era stilul nostru.
La noi ti-o luai de-ti suna apa-n cap, dar nimeni nu se atingea de chilotei.
Uf-uf-uf, steluto, nu?
Si-apoi, stii, nu cred ca suntem chiar asa niste clisee. Cred ca in toate colegiile din Franta si de aiurea, fie de la tara, fie de la oras, sunt destui in salile de studiu – clandestini de soiul nostru…
Combatanti ai invizibilului, delocalizati din propriul sine, apneici de dimineata pana seara care crapa uneori din cauza asta, da, care pana la urma se dau batuti daca nimeni nu le da o mana de ajutor sau daca nu reusesc sa iasa singuri la liman… In plus, gasesc ca spun povestea de-a dreptul soft de data asta. Nu ca sa te scutesc pe tine de jena sau pe mine de critici, ci pentru ca in seara uneia dintre aniversarile zilei mele de nastere m-am resetat.
M-am restartat in fata lui Franck Muller si i-am jurat ca s-a terminat. Ca n-o sa-mi mai dau voie niciodata sa-mi fac rau.
Si micuta Cosette, poate ca-i lipsita de imaginatie, dar pana una-alta isi tine promisiunile.
*
Ne evitam cu atata succes, ca am fi putut sa ne ratam de-a binelea.
Eram la sfarsitul trimestrului al doilea, mai aveam de tras cateva luni si dupa aia s-ar fi descurcat fiecare dupa sistemul bonus/malus si dupa orientari. Eu voiam sa intru in campul muncii cat mai repede, iar el… el nu stiu ce voia… Cand il priveam de departe, ma ducea cu gandul la Micul Print… Mai ales ca avea o esarfa galbena ca a lui… El, nimeni nu putea sti ce avea sa se aleaga de el…
Da, ne mai ramaneau doar cateva saptamani ca sa ne ignoram si apoi aveam sa scapam pentru totdeauna de fantoma celuilalt si de tot ce insemna el.
Numai ca, iata: am avut dreptul la un act al II-lea…
Oare a fost Dumnezeu, caruia ii era prea rusine de ce lasase sa se intample pana atunci si voia sa indrepte lucrurile ca sa-si rezolve problemele de digestie sau ai fost dumneata? Sau ai fost tu? Da, m-am saturat sa te tot „domnesc“, am senzatia ca-mi prezint cazul dinaintea unei inspectoare de la Pôle Emploi. Nu stiu cine a facut asta si nici de ce, dar – in orice caz – era exact ca cu Charlie si biletul lui aurit la fabrica de ciocolata Wonka. Era… mai putin o…
Ei, rahat, iar dau apa la soareci si imi afund fata in perna mea rupta ca sa nu se vada.
*
Pa si pusi si, cand spuneam mai devreme ca nu scoala sau profii ma scosesera din Morilles, eram nedreapta. Pentru ca au facut-o… Si, cum profii nu m-au prea avut la inima, n-am chef sa le ridic vreo statuie, dar uite ca au facut-o… le datorez mai mult decat niste momente de odihna intre vacante…
Fara doamna Guillet, profesoara de franceza de la clasa a IX-a in anul ala, si fara fixul ei cu teatrul si cu artele vii, cum le spunea ea, eu as fi cu siguranta la ora asta un soi de zombi.
Cumatra Guillet venise in dimineata aia cu niste cosulete impletite din rattan de la ea din bucatarie. In primul, pe foile indoite, erau scenele de jucat, in al doilea, numele fetelor din clasa care s-o joace pe Camille si in ultimul, numele baietilor-Perdican.
Cand am auzit ca intamplarea mi l-a ales pe Franck Mumu drept partener, nu numai ca nu stiam ca piesa in chestiune nu era despre animale (intelesesem „Pelican“), ci – tin minte – am si luat-o imediat razna…
Tragerea la sorti s-a facut special in ajunul vacantei de Pasti, ca sa avem timp sa ne invatam tiradele, si pentru mine toata treaba era o catastrofa. Puteam eu sa ma concentrez sa invat pe dinafara pana si cea mai simpla chestie in blestematele alea de vacante? Totul era deja pierdut dinainte. Trebuia sa refuz. Si, mai ales, nu trebuia sa ramana cu mine, altfel ar fi luat o nota proasta din cauza mea. Pentru mine, vacantele erau egale cu… opusul posibilitatii de-a invata ceva, orice. Si tot bla-bla-ul ala inzorzonat si scris marunt, nici nu merita osteneala sa ma gandesc la asa ceva.
De asta, cand s-a apropiat la sfarsitul orei, nici nu l-am vazut, fiindca mi se inecasera corabiile rau de tot.
— Daca vrei, putem sa ne intalnim la bunica mea sa repetam…
Era prima oara cand ii auzeam glasul si… O… O, Doamne… Asta mi-a facut foarte bine… M-a scos imediat din incurcatura. M-a impiedicat sa ma sufoc de-atata stres.
De ce? Pentru ca ma scutea sa fiu nevoita sa cer ceva unui adult…
Crezand ca ezit (nici gand, era doar perspectiva de-a petrece cinspe zile acolo, sus), a adaugat timid:
— A fost croitoreasa… Ne-ar putea face niste costume…
M-am dus la doamna asta in toate zilele si in fiecare am stat ceva mai mult decat in cea de dinainte. Ba chiar am dormit acolo intr-o noapte, pentru ca se dadea filmul La Parure la televizor si Franck imi propusese sa-l vad impreuna cu ei.
In Morilles, de data asta, nimeni nu s-a sinchisit prea tare. E ingrozitor sa spui asa ceva, insa printre locuitorii lumii a patra esti respectat daca ti-o tragi devreme.
Aveam un prieten, o relatie, la cinspe ani mi-o puneam in sfarsit, deci nu eram un caz chiar asa de disperat.
CARTEA
Billie si Franck zac pe fundul unei prapastii, intr-o vagauna din Muntii Cévennes, iar Franck si-a pierdut cunostinta. Ca sa-si salveze cel mai bun prieten, alaturi de care a trecut prin lungul sir de peripetii ce a fost viata lor de pana atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: ii tine stelutei sale norocoase o pledoarie insufletita, dezarmant de sincera si adesea ireverentioasa in favoarea prieteniei lor. Ii povesteste cum au reusit sa se scoata unul pe celalalt de pe fundul prapastiei care fusese copilaria lor din „lumea a patra“, marcata, pe de o parte, de un tata intolerant si cu idei extremiste si o mama abrutizata de bautura si, pe de alta, de mizeria unei vieti traite langa groapa de gunoi, intr-o familie abuziva si nepasatoare. Ii descrie micile explozii de fericire si frumusete aduse de muzica sau carti, dar si ranile de nevindecat provocate de oameni, capriciile si greselile fiecaruia si curajul de a-si lua viata in propriile maini, construind, cu o tandrete stangace si un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supravietuire prin iubire.