Intre cer si pamant este povestea unei prietenii si a unei pierderi, o poveste a carei ancora, coborata la mare adancime, este o carte, consolatoare si ucigasa, exact in acelasi timp: Paradisul pierdut al lui Milton. Prietenia este intre doi pescari, dintre care unul mai experimentat, Bárður, si unul ceva mai tanar, caruia i se va spune, de-a lungul intregii carti, „baiatul“. Camaraderia dintre cei doi e cimentata de placerea cititului, iar Paradisul pierdut (cu versul-obsesie „doar tu esti placere in lume“) e un liant interior care ii apropie si ii fortifica. Cititul rupe rutina apasatoare a zilelor neguroase din mica localitate islandeza si tot cititul le pastreaza vii proiectiile despre un viitor din care asprimea marii si a crestelor care ii inconjoara din toate partile ar putea fi lasate in urma. Cititul e – lucru foarte important – si ceva rar in acel peisaj, iar o carte are alt pret in acel tinut aspru, in care se munceste din greu si se poate muri la fiecare iesire cu barca.
Paradisul pierdut e o carte imprumutata, un volum pe care un capitan orb, Kolbein, i l-a incredintat lui Bárður ca semn al unei complicitati si al unei apropieri intre minti afine. Nu era un imprumut ca oricare altul, ci un gest care are mai mult in comun cu incredintarea unui sambure pretios de lumina, intr-un regat al gheturilor. Dar un astfel de gest nu e niciodata lipsit de riscuri, pentru ca el presupune, de fapt, o alegere de viata, un intreg ethos tradus prin modul in care un om intelege sa se apropie de o carte: „Unele poezii ne poarta in locuri in care nici cuvintele, nici gandurile n-ajung niciodata, va arata drumul spre miezul tuturor lucrurilor, viata incremeneste pret de o clipa si se face frumoasa, lucind de pareri de rau ori de fericire. Sunt poezii care va transforma ziua, noaptea, viata. Sunt poezii care va duc inspre uitare, uiti de tristete, de disperare, iti uiti pufoaica, frigul se apropie: te-am prins! iti zice si dupa asta esti mort“.
Dupa ce Bárður moare, ca urmare directa a felului in care intelege sa integreze aceasta carte in viata lui, baiatul simte ca are datoria sa inchida un soi de ritual al recuperarii, ritual care, la suprafata, are de-a face cu inapoierea acestei carti. Dar inapoierea presupune iesirea dintr-o vale a plangerii si o calatorie cu multe incercari, care culmineaza cu infruntarea propriei fragilitati. Inapoierea presupune travaliul de a pastra urme ale prezentei pe care moartea o afunda in tenebre, dar si lupta cu sentimentele corozive ale celui ramas in viata: impostura, neputinta, vinovatia de a trada prin uitare. „Cel ce moare se preface intr-o clipa in trecut. Nu mai conteaza cat a fost el de important ori de bun, cat de mult si-ar fi dorit sa traiasca si cati oameni nu-si inchipuiau viata fara el: te-am prins! ii zice moartea, si-atunci viata se scurge intr-o clipa si omul se transforma in trecut. Tot ce insemna el se transforma intr-o amintire pe care te chinui s-o pastrezi, esti un tradator daca uiti. Sa uiti cum arata cand isi bea cafeaua. Sa uiti cum radea. Cum isi ridica privirea. Si cu toate astea, cu toate astea, uiti. Viata te impinge sa uiti. Si vei uita, incet, dar sigur, si durerea are sa-ti sfasie inima in bucati.“
Circuitul Paradisului pierdut intre doua comunitati de oameni ai marii se suprapune cu o traiectorie ritualica, prin care tanarul, baiatul, isi smulge prietenul din uitare si reasaza, in acelasi timp, cartea intr-un regim al viului, recuperand-o din haul fatal al escapismelor minate de fel de fel de iluzii, inclusiv fatale. Calatoria baiatului, insotita, din fundal, de vocile mortilor care populeaza acest tinut crepuscular, un adevarat purgatoriu localizat pe coasta Islandei, este si o calatorie printr-un peisaj care contamineaza fiecare gest si care coloreaza fiecare stare. Este un peisaj aspru si ostil, de o raceala coroziva, cu care individul care il strabate se lupta, practic, la fiecare pas. Si, in acelasi timp, este si exteriorizarea partii de umbra cu care acelasi individ duce o lupta inauntrul propriului sine: „Vantul de miazanoapte ii suiera din cand in cand in spate, noaptea e neagra de jur imprejur, intunericul curge din miezul viscolului, din inima fulgilor albi.
N-a urcat niciodata atat de sus, n-a fost niciodata atat de aproape de cer, dar nici atat de aproape de el, in acelasi timp. Inainteaza cu greu, parasit de toti, numai de Dumnezeu nu, atata doar ca Dumnezeu nu exista. E asa de frig. I-a inghetat capul si creierul i s-a facut ca o mlastina incremenita sub un strat de gheata si de promoroaca, intins cat vezi cu ochii si fara vreun semn de viata, numai dedesubt se mai misca firav cateva ceva, amintiri, chipuri, cuvinte, doar tu imi esti placere in lume“.
Intre cer si pamant este o carte a corespondentelor dintre un exterior agresiv si interioritati retractile, dar si o meditatie, intr-o tonalitate obsesiva, despre despartirea de himere si de tenebre – despartire fara de care nu exista nici individuatie, despartire fara de care nu exista nici o poveste.
Jón Kalman Stefánsson, Intre cer si pamant, colectia „Biblioteca Polirom. Seria Actual“, Editura Polirom, 2014