In ciuda acestor vituperatiuni lipsite de nuante, Ovidiu Mircean incepe prin a declara ca nu citeste poezie. Adica ori vorbeste in necunostinta de cauza, asa cum mi-ar indica logica textului, ori minte spre a-si obtine spuma retorica. Inclin spre a doua ipoteza, caci opiniile atat de bine insurubate in constiinta nu pot fi formate, cred eu, in lipsa documentarii.
Iata insa ca apare un poet cu totul original, Andrei Dobos, care nu se incadreaza in nici o nisa, care nu scrie pentru confrati, ci este gata oricand sa recite pe stadioane omului simplu. El chiar inventeaza un personaj, Lobontiu, iar simpla lui texistenta nu are nimic de-a face cu un stramos caruia am putea sa-i spunem, aleatoriu, mopete. Iar a scrie poezie care sa se nasca din poezie, a parazita ironic carnea unui stramos literar este un act pe care omul simplu, de pretutindeni, indiferent la gascaraia literara, l-a apreciat intotdeauna. Dar hai sa termin cu Ovidiu Mircean, omul n-a facut altceva decat sa-si spuna pasul.
Asa cum indica si titlul, Intamplari de pe strada Petuniei, Dobos construieste o poezie narativa desfasurata amplu intr-un spatiu cotidian, pus insa intre paranteze livresti, ludice. As indrazni chiar sa spun ca avem de-a face cu o pura poezie optzecista, care si-a tras toate sevele deja din Ivanescu si Dimov. Colocvialitate, oralitate, o gratuitate melancolica a actului poetic, permanent dialog sub-textual intre un narator discret (mai curand furnizor al imaginarului care i se ofera drept fundal lui Lobontiu) si un personaj a carui intelectualitate e ridiculizata tocmai prin punerea sa in abisul spatiului minimalist. Lobontiu este intr-adevar un urmas al lui mopete, insa unul peste care au trecut vremurile, a carui inspiratie nu mai are ca sursa doar livrescul: aceeasi melancolie intelectualizata, insa un plus dinamism, punctat de jocuri prozodice pe care Andrei Dobos le stapaneste foarte bine: rime interne, repetitii, versuri care joaca rolul de refren, pentru a puncta o accentuare a tensiunii. Poemele acestea ultra dramatizate au ceva de comic-book, unde replicile sau onomatopeele sunt inserate in bule care ies din gura personajului. Impresia de ludic asumat e data de distantarea pe care o are naratorul fata de opiniile si viata lui Lobontiu, de staruinta pe care o arata in a construi fiecare peisaj (de multe ori chiar o sintestezie) prin identificarea si utilizarea elementelor naturale, ca si cum ar fi piese de lego. Actiunile lui Lobontiu sunt emfatice (nu se teme de ridicol tocmai pentru ca se stie actor intr-o comedie/parodie), stie destula literatura pentru a fi inteles ca orice ar face exista un precedent poetic. De altfel, personajul feminin care-l insoteste, Carmen, nu cred ca poarta intamplator ca nume substantivul care denumeste poezia in latina. La fel de bine, insa, ar putea fi un personaj real, situatie in care ma voi face eu vinovat de suprainterpretare.
Abia in Addenda survine o fisura in blindajul perfect al ironiei, acolo unde are loc o imperceptibila identificare narator-personaj. Identificare livresca, cu ajutorul unui mecanism proustian rasarit dintr-un peisaj joycean: „Asa eram, intr-o zi ploioasa, intr-o zi foarte ploioasa/ tolanit pe saltea cu fereastra larg deschisa si citeam/ Ulise, o editie veche, cumparata de Lobontiu cand/ era mic (o fi crezut ca-i vreun roman sf,/ asa facusem si eu la 10 ani, vazand intr-o librarie/ Pergamentul diafan al lui Culianu) si// intorcand paginile, descopar zeci de abtibilduri/ cu jucatori de la CMF 90/ – ce chestie – si mirosul de guma turbo/ mi-a intrat in creier ca o cascada.//
Da, eram cu maica-mea in autobuz, pe scaun,/ ii aratam mandru noua mea colectie de jucatori/ dar ea parea imperturbabila si aveam impresia/ ca va izbucni in plans,/ cei beti radeau, respiratia lor se raspandise printre/ scaune,/ autobuzul se hurduca maica-mea mi-a spus/ sa nu ma mai batai, asa ca am facut ochi de dihor/ si m-am distrat in continuare inauntru,/ inauntru nu intelegeam si i-am soptit si ei/ mama nu inteleg nimic dar noi mergeam sa-l ingropam pe simion“.
De altfel, in Addenda se afla si cele mai personale, mai autentic melancolice poeme, construite parca in contrapunct cu teatralitatea si ludicul apocaliptic al primei parti. Aici, pornind de la o banala lectura din Ulise, volum din care cad surprizele Cin-Cin (parca asa se numeau, nu?) dimpreuna cu mirosul lor (mirosul copilariei), memoria se auto-declanseaza (in mod ironic madlena e inlocuita de ciunga turceasca) si transporta poezia in spatiul copilariei, acolo unde naratorul-copil isi frunzareste colectia. Numai ca cel care cumparase cartea era Lobontiu (cand era mic), iar surprizele ii apartin. Cele doua personaje se identifica in amintire, intr-o trauma originara.
La fel, in poemul urmator, rolul madlenei il poarta o fotografie veche, si iar, prin intermediul unei comparatii cu elemente suprimate, se face transferul spre un prezent al degradarii lente, unde mucegaiul acopera, inveleste existenta asa cum o facea la propriu, in trecut. Urmeaza o cvasi-parodiere nichitastanesciana (Dimineata panterei), iar volumul se incheie cu un intro (bineinteles) sacadat, o reminiscenta a unei dimineti de mahmureala, in care detaliile capata greutate monstruoasa, existenta se desfasoara intr-o vizuina luminata.
Andrei Dobos scrie o poezie in care pune laolalta o vocatie a muzicalitatii, cultura poetica, o expresivitate care-i vine natural si o melancolie benigna. Un ciclu bun de poeme, ca sa nu-i zic volum. E destula consistenta aici pentru a ignora faptul ca are doar 20 de pagini.
Andrei Dobos, Intamplari de pe strada Petuniei, Editura Tracus Arte, 2014