– Fragment –
Femeia cu banda alba
Din misterul femeii decurge perceptia autonomiei ei. In geografia fricilor barbatului, femeia intra cu un statut dificil de analizat. Aceasta dificultate este data de ambiguitatea demarcatiei dintre frica individuala si cea colectiva, pe de o parte, si dintre frica masculina si cea feminina, pe de alta parte. Recunoscuta la nivel individual si propagata prin contagiune – marturisirea unor experiente si a unor credinte – la nivel colectiv, frica de femeie este in mentalul colectiv naiv lipsita de norme critice in evaluarea realitatii. Usor accesibila, informatia despre evenimente care pun in lumina puterea femeii este preluata fara resentimente, ramanand suspendata in sistemul cognitiv in afara judecatii, neasociata cu dimensiuni de diferenta ale rolului feminin. Iata o descriere revelatoare facuta de Nicu Vladescu:
A fost o femeie, umbla legata la cap cu o banda alba. N-o dadea jos. Barbatu’ ei lucra la Bustenari, la puturi. Se facea puturi de pacura in pamant si acolo, ce facea acolo. Avea un barbat foarte aprig, foarte rau, can’ se ducea acolo tata lu’ Fica, Ion Vladescu, si mai era acolo unu’, Toma Ungureanu, mai era unu’, Nae Oprea, Mihalcea Voinea, mai multi, care lucrau la puturi. Ma, zice, uite femeia tu, asa, s-asa, s-asa… Ma, zice el, ma duc s-o omor in bataie. Facea. Umbla ea si cu fuse strambe. Ma, can’ intra acolo, ziceai ca i-a luat cu mana toata! Nu mai zicea nimica. Vasile Bit il chema. Si-i dadea toti banutii. Ii zicea nea Ion, tata la Fica: Mai Vasile, mai ai vreun banut, sa bem seara o tuica? Nici un ban, nea Ioane, sa fiu a dracu’, toti banii i-a luat muierea! Domne, a trait femeia asta, ca te facea sa mergi pe drum ca mutu’. Da’ a avut un accident la crucea din Constanta, cu masina, si-a ramas un copil. A murit cinci. Copiii ei. Can’ a-ngropat-o, cu banda alba pa cap. Tot timpu’ o avea, ca e noapte, ca e zi, ca fulgera, ca ploua. Avea draci pa ea. Infipti pe la colturile casei. Am flacait cu el. L-a scos din minti pa unu’. Avea o nevasta frumoasa. Facea vraji ca lumea. Se ducea femei la ea. Invatase de la o baba de la Rapi. Baba stia multe prostii. Le lua mintile.
Mai toti, femei si barbati, sustin, asa cum am aratat, ca nu prea exista vrajitoare in partile locului. Totusi, vrajitoarea din satul invecinat, din Soimari, a ramas in memoria colectiva ca o prezenta speciala. Despre ea toti stiu ca preotul din Soimari a refuzat s-o cunune si a refuzat sa-i faca slujba de inmormantare si sa o ingroape in cimitirul satului. Chiar preotul Florea din Surani afirma ca spusele satului sunt adevarate, pentru ca el a fost cel care a primit-o si a cununat-o in biserica din Surani. Un barbat, Gheorghe Ene, din Surani, a fost clientul acestei vrajitoare, al carei nume nu-l mai stie nimeni. Ea este vrajitoarea din Soimari, pur si simplu. Experienta vindecarii lui se adauga lucrurilor auzite de la altii, conturand imaginea unei persoane pline de bizarerii, ciudate, urmand indeaproape stereotipia perceptiei. Era batrana si avea barbat tanar. Alte femei mentioneaza pe un ton dezaprobator ca ea intr-adevar era batrana, ca avea cincizeci si cinci de ani si el de-abia douazeci si cinci. Gheorghe isi aminteste ca avea multe pisici, alte femei adauga la aceasta informatie ca avea si o gaina neagra. Oricum, el s-a facut bine in urma tratamentului vrajitoarei. Dar si comportamentul ei era bizar:
Can’ am fost la ea – spune Gheorghe – avea pisici care sareau peste toate, peste recamier. Ba sarea una-ntr-o parte, ba sarea alta-n alta parte, ba venea o pisica. Odata un om s-a dus la ea si era inca cu unu’. Si era si barbatu’ ei acolo, tanaru’. Omu’ i-a zis ca-i e sete si a cerut apa si-a venit cana singura la gura. S-a speriat si-a plecat. A zis ca noi nu mai bem, noi plecam. Nu mai bem.
Desi moarta, vrajitoarea din Soimari e prezenta in memoria colectiva. Unii dintre cei care locuiesc in partea marginasa a Soimarilor si deci in apropiere de Surani spun ca daca mergi noaptea pe drum si treci prin fata casei ei, se aud zgomote si voci, ca si cum acolo ar avea loc petreceri. Casa este goala si nelocuita. Numai noaptea se aude zgomot.
Atat barbatii, cat si femeile nu prea cred in bobi, iar in sat nu mai este decat o bobareasa cunoscuta, foarte batrana, careia i se zice Dunuta.
Specialitatea recunoscuta a femeilor este insa deochiul. Aproape toti oamenii au cunoscut in cursul vietii lor cazuri de deochi, cei mai varstnici vazand cu ochii lor cum se petrece deocheatul si consecintele lui, iar cei mai tineri, din auzite. Deochiul este, ca experienta traita, legat de starea de parinte. Cei care au copii sunt cei care au retinut intamplarile de deochi, pentru ca le-au fost deocheati copiii. Femeile se ocupa cu anularea efectelor deochiului. Titi Oncescu afirma: Asa, deochi, un copil frumos in brate, cineva l-a pupat si a zis ca ce copil frumos. Era la o nunta. Eram acolo. Copilu’ a dat ochii peste cap. Ochi sagetatori trebuie. Ca-i prea grasut. Cu gand bun a zis, ca-l simpatizeaza. L-a udat cu apa, i-a zis o femeie Tatal nostru si si-a revenit. Am vazut doua cazuri. Si Maria Stan, care are unsprezece copii, a trecut ca mama prin experienta deochiului: Copilu’ se muia, se-ngalbenea si pica. Si cati altii inca… si Gheorghe, clientul vrajitoarei din Soimari, tata a trei baieti, a trecut prin aceleasi spaime si tot o femeie l-a ajutat:
Aveam pe baiatu’ asta mai mic, pana la un an, si zacea mereu. Se deochea mereu, lesina si plangea si ziceai ca moare. Nu dormea, nu manca, plangea, lesina si ne duceam la o vecina, aicia, sa-i descante. Cu copilu-n brate, aproape mort, can’ veneam acasa, veneam razand cu copilu’. Il dezbraca acolo-n pielea goala, se ducea pe-acolo, pe-afara, si toca pe-acolo ceva buruieni si descanta. Facea din malai o turta si punea niste bolbolia. O apa descantata. Il tragea, il intorcea peste cap, asa il ducea si-ncepea copilu’ sa rada. Il ridica de picioare. Il lua de-o mana si de-un picior si punea turtica la burta, punea ce punea acolo si can’ veneam acasa, dadeam turtica la porc. Astia blonzi se deoache mai usor. Nu stiu, mai repede blonzii.
In tot satul apar frecvent doua interventii minime, ca o abilitate minima, atunci cand cresti un copil: pentru anularea efectelor deochiului trebuie sa-i spui celui deocheat Tatal nostru, iar pentru varsat de vant trebuie sa pui o carpa rosie inmuiata in tuica pe pieptu’ copilului, pa burta. Probabil ca ele s-au transferat dintr-un repertoriu mai elaborat si specializat in practica magica generalizata si curenta.
CARTEA
Satul romanesc e o microlume, cu reguli si sisteme de valori proprii. Aurora Liiceanu prezinta o astfel de microlume prin intermediul povestilor de viata ale locuitorilor comunei Surani. Religia, datinile si munca pamantului sunt cele mai importante pentru comunitate, si orice abatere de la acestea este sanctionata fara drept de apel. Oamenii care cunosc obiceiurile locale se imputineaza insa pe zi ce trece, iar modernitatea pare sa risipeasca incet-incet atmosfera incarcata de credinte si superstitii care confera satului aerul sau atat de special. Nici alb, nici negru aduce in prim-plan fermecatoarea lume rurala, cu mici istorii inglobate in istoria mare si traditii pastrate din generatie in generatie.
Mentalul colectiv: un peisaj aproximativ • Colectivizarea • Noi si Ei: perceptia reciproca • Femei si barbati • Credinta intr-o lume dreapta • Iesirea din comunism: 1989
AUTOAREA
Aurora Liiceanu, doctor in psihologie, a lucrat in cercetare si a predat psihologie la diferite universitati din Bucuresti, la UQAM (Canada) si EHESS (Franta). In prezent, este cercetator senior la Institutul de Filosofie si Psihologie „Constantin Radulescu-Motru“ al Academiei Romane. De aceeasi autoare la Editura Polirom: Cuvinte incrucisate (2012), Supuse sau rebele. Doua versiuni ale feminitatii (2013), Legaturi de sange. Povestea Ioanei (2013), Soacre si nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, pacatele. Psihologiile romanilor (2015).