In original, Sensei no kaban (Vreme ciudata la Tokio, in America tradusa The Briefcase) a fost publicata in 2001, fiind recompensata, in acelasi an, cu Premiul Tanizaki – unul dintre cele mai importante premii literare din Japonia, decernat, de-a lungul timpului, unor autori de calibru precum Kenzaburo Oe, Haruki Murakami sau Ryu Murakami. Totodata, romanul cu pricina a fost si finalist al Man Asian Literary Prize (2012), iar in 2014 a fost inclus pe lista scurta a cartilor finaliste pentru Independent Foreign Fiction Prize. Asta asa, pentru amatorii de palmaresuri.
Poate ca Hiromi Kawakami nu va este complet necunoscuta, caci la noi i-a mai fost tradusa o carte, in 2012, Manazuru, la Editura All. Pentru mine insa, intalnirea cu autoarea japoneza a fost o premiera pe care am savurat-o asa cum se cuvine. Cand am luat romanul in maini, in sfarsit – astepta la rand de cateva luni –, nu planuiam sa duc lectura la capat in aceeasi zi. (De obicei, evit sa citesc pe nerasuflate, cred cu tarie ca, atunci cand o fac, imi scapa multe pe drum.) Asa ca am facut pauze, am intrerupt lectura, am citit din alte volume, m-am ocupat de alte urgente; insa cartea imi revenea constant in minte. Si asta nu pentru ca suspansul ma omora – din punctul meu de vedere, suspansul e ultimul ingredient din volumul acesta – sau pentru ca eram nerabdatoare sa citesc finalul – este atat de previzibil ce se intampla… –, ci pentru ca stilul in care e scrisa cartea aceasta nu prea iti permite sa o lasi pe noptiera, sa o ignori. Te farmeca, te tine sub vraja, citesti din pura placere, citesti pentru a vedea cum isi controleaza scriitoarea personajele din umbra, cat le permite sa spuna si cat sa arate, citesti pentru a observa in detaliu minimalismul prozei lui Kawakami etc. Asa ca am reluat-o si, in cele din urma, am ajuns la sfarsitul ei. Iar acum scriu despre ea pentru ca-mi doresc sa nu cumva s-o ratati.
Bine, trebuie sa va spun, din capul locului, ca Vreme ciudata la Tokio va fi o lectura reusita pentru voi daca: a) sunteti cititori impatimiti de literatura nipona, familiarizati cu scriitorii japonezi contemporani, cu subiectele lor literare, cu stilul lor minimalist, auster, simplu; b) va place sa experimentati literar; c) va suscita atentia cartile care trateaza subiecte „banale“ intr-un mod inedit – singuratatea, de exemplu, prietenia sau iubirea; d) sunteti interesati de bucataria textului, de stilul unui autor – Hiromi Kawakami are un stil aparte, neconventional, plin de taceri si spatii goale cu talc; e) sunteti pasionati de gastronomie.
Si acum, daca n-ati lasat „Suplimentul de cultura“ din mana – sau, dupa caz, daca n-ati inchis pagina web –, sa facem un mic salt in roman, sa vedeti de ce vi-l recomand.
Autoarea japoneza concentreaza toata cartea in jurul a doua personaje – celelalte nu sunt de hartie, au consistenta, numai ca par niste umbre, niste piloni utili unor demonstratii, unor intalniri, se pliaza pe necesitatile celor doua principale –, o femeie si un barbat, iar prima este si naratoare, cea care-si lasa amprenta asupra povestii.
Omachi Tsukiko are 37 de ani la inceputul cartii, este o femeie comuna, fara nici o calitate extraordinara, care lucreaza intr-un birou – se sugereaza ca slujba ei ar fi intr-o corporatie –, nu este implicata in vreo relatie, nu are prea multi prieteni – de-a lungul romanului nu se confeseaza nimanui in legatura cu starile prin care trece, isi aminteste, fugitiv, de cateva relatii de prietenie – si nici colegi despre care sa emita opinii, cu care sa-si petreaca timpul liber s.a.m.d. Pe scurt, traieste in deplina singuratate, indeplinindu-si rolul de angajata fara vreo satisfactie profesionala sau personala. Singurele placeri sunt bautura si mancarea bune. Asa ca frecventeaza un bistrou dintr-o statie de metrou din cartierul in care locuieste. La un moment dat, intr-o seara, cineva comanda acelasi fel de mancare precum ea si asta-i starneste curiozitatea. Se uita la barbatul de langa ea, din fata tejghelei, si, cu greu, isi aminteste ca este fostul ei profesor de japoneza din liceu care, culmea, ii stie numele si-i spune ca a mai vazut-o pe acolo. Pentru a nu se da de gol ca nu-i mai stie numele, protagonista noastra il numeste sensei pe profesorul Matsumoto Harutsuna si cu acest apelativ i se va adresa pe tot parcursul romanului.
Relatia lor se va dezvolta incet, incet. Intalnirile la bistroul lui Satoru (proprietarul) sunt si raman, pana aproape de sfarsit, absolut intamplatoare. Nu stabilesc niciodata sa se vada acolo. Sau pe strada, in timpul plimbarilor prin cartier. Se intalnesc pur si simplu. Si se bucura, fiecare in parte, in sinea lor, de prezenta celuilalt. Beau sake. Mult sake. Iar fiecare intrevedere aduce ceva nou in legatura lor de… prietenie, sa-i spunem. Dar acest „ceva nou“ va fi simtit diferit de fiecare cititor, caci conversatiile lor sunt succinte si vizeaza, in mare parte, mancarea pe care o servesc impreuna – asa ca, daca sunteti pasionati de gastronomie, veti fi incantati sa descoperiti zeci de feluri de mancare exotice (pentru noi, cel putin), in combinatii care de care mai stranii, care se servesc in anumite momente ale zilei, in functie de anotimp si de bautura comandata –, bautura – cu precadere sake si bere –, manierele, vremea, meciurile de baseball (din pricina carora vor avea ceva divergente si nu-si vor mai vorbi timp de o luna) si fel si fel de curiozitati. De altfel, tacerile, privirile si gesturile sunt cele mai insemnate. Foarte rar si foarte putin vorbesc despre vietile lor personale si despre trecutul lor. Sensei, de exemplu, are cu peste treizeci de ani mai mult decat Tsukiko, este pensionar si vaduv, are un singur copil, baiat, cam de aceeasi varsta cu ea. Ii povesteste despre sotia sa si cum l-a parasit cu cativa ani inainte sa moara, in compania lui Satoru si varul sau, intr-o excursie la cules de ciuperci.
In afara ciocnirilor lasate la voia sortii, cei doi mai merg intr-o duminica la piata, intr-o excursie pe o insula – unde se ridica cateva bariere importante – si, in cele din urma, viziteaza un muzeu la prima lor intalnire oficiala, inainte de a incepe o relatie amoroasa.
Nu deznodamantul conteaza, repet, chiar daca acesta te poate umple de tristete si te poate uimi prin blandetea sa, ci frumusetea textului, cum joaca Kawakami legatura dintre cei doi, din cate goluri de pagini o umple, cat de drastica este cu fiecare dialog, cum pastreaza doar esentialul, dand la o parte toate tentatiile de a cosmetiza, a broda pe langa, cat de minimal scrie, alegand cateva tuse pentru a da cititorului motive sa nu inchida cartea, cat de fascinante sunt cele doua singuratati care se unesc si dau curs unei iubiri tarzii, unice, irepetabile, cat de curajoasa este scriitoarea optand pentru excluderea dinamismului si inlaturarea (partiala) a suspansului, preferand, in locul acestora, scenele repetitive, interiorizarile, tacerile, monotonia, haikuurile, natura s.a.m.d. Si cate si mai cate… Vreme ciudata la Tokio este o comoara ce are nevoie de rabdarea cititorului pentru a iesi la suprafata, pentru a se dezvalui in intregime. Si de ore de discutii dupa lectura.
P.S.: Vad ca Polirom a publicat luna aceasta o alta traducere din autoarea japoneza, Cele zece iubiri ale lui Nishino. Stiu ce voi citi curand. Voi?
Vreme ciudata la Tokio, Hiromi Kawakami, Editura Polirom, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, traducere din limba japoneza si note de Diana-Elena Tihan