Reeditarea Istoriei vietii lui Teodor Varlav linisteste cumva apele in genul acesta mult prea solicitat in toate cele si mereu lasat intr-o marginalitate cu oaresce iz de demnitate. Nimeni nu huleste memoriile, dar nici cei mai infocati sustinatori nu o fac cu toata gura. Ceva, ceva ramane pe dinafara, ca de obicei, cu acest tip de literatura, in care trebuie pur si simplu sa investesti incredere si sa lasi deoparte interogatiile etice. Cu alte cuvinte, pragmatic vorbind, de ce-am citi amintiri din secolul al XIX-lea despre un necunoscut? Un text fara nici o legatura cu vreo celebritate sau cu un eveniment istoric, oricat de marunte! Mai degraba curiozitatea se disputa in terenul istoricilor si pasionatilor de istoria limbii, si mai putin in cel al istoricilor literari. Si totusi.
Limbajul, stilul si imaginarul din Istoria vietii mele ne indeamna sa citim indeaproape tocmai o viata anonima, prea putin trucata de un personaj ce s-a dovedit, in felul lui aparte, si onest. Carevasazica, model ideal de inventariat al genului biografic. Meritul istorico-literar ii revine lui Artur Gorovei, cel care publica textul in doua randuri, o data publicistic, in 1893, iar editorial volumul apare propriu-zis in 1908. Incolo, avem doua editii, de buna seama ramase intr-o prelungita obscuritate: reeditarile basarabene din 1944 si 2007.
Mai mult decat multi alti memorialisti, Teodor Varnav transmite senzatia, nu lipsita de asprime, ca a dobandit de la bun inceput un soi de impacare cu sine: tocmai de aceea notatiile lui imprumuta filoane de sinceritate, daca nu autentica, cel putin cu iz de responsabila decenta. Ceea ce, se-ntelege, urmasii nu prea au priceput. Neofitii vor amenda rapid naivitatea lui Varnav, chiar inocenta lui fata cu istoria in derulare. Cum avea el sa recunoasca toate cele? Putea oare suporta hartia, cum adeseori auzim, toate pataniile numai bune pentru spovedit, nicidecum de eternizat in caietele lui singuratice?
Dar sa vedem cam ce se intampla pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Teodor Varnav scrie cu naturalete, cat se poate de neelaborat, chestiunile familiare. Nu se aventureaza in a vorbi despre lucruri la care nu se pricepe. Intentia lui seamana cu sfaturile catre nepoti de altadata, pastrand firescul unei naratiuni ce se vrea una alerta, atragatoare si de pe urma careia cititorii intimi sa dobandeasca daca nu o educatie, atunci sa extraga niste invataminte.
Teodor Varnav calatoreste mult in toate Tarile Romane, se simte bine in ipostaza de om umblat si trecut prin toate vamile, un individ cu gandul proptit de fascinatia inavutirii si de alte idealuri fanariote. Nu ciopleste frazele cu tentatia scrisului frumos, nici nu pare sa adauge ingrediente de efect. Primul gand al cititorului nu merge spre cronicarii nostri, nici spre sporadicii memorialisti cu jumatati de norma din epoca, ci chiar spre Creanga. Desigur, diferentele sunt enorme, caci Varnav nu tenteaza inca normele, nici nu traieste propriu-zis in intimitatea efervescenta a limbii precum humulesteanul. Teodor Varnav nareaza ca si cum ar sti ca urmasii il asculta la gura sobei cu nerabdare, ba alteori ai impresia ca istorii intregi tintesc un fel de marturisire eliberatoare de pacatele trecute.
Cand se face frate cu dracul, Varnav tonalizeaza greselile, imbie cititorul cu sinceritate, ca si cum n-ar avea nimic ramas de pitit pe undeva prin constiinta. Se prea poate ca astazi sa ni se para ca naratiunea lui aduce cu cea a unui adolescent bland, transpus, nu o data, in zodia unui Candide fara prea multe legaturi cu melancolia. Pentru ca scriitorul are pofta de viata, iar starile nostalgice nu-si au rostul. Cu toate acestea, boierul nostru literat valseaza cu sentimentele, iar amintirile, de-acolo de unde sunt repornite, au numaidecat a face cu organizarea interioara a unui sensibilos.
Religios si tipicar, oedipic in transpuneri, misogin si detasat de politica cumva deasupra ori la frontiera vremii agitate, Teodor Varnav nu e interesat de aspectele descriptive si nici nu face psihologie retrospectiva. Pe el il intereseaza simpla marturisire, ce trebuie sa urmeze calea unui torent al rememorarii brute. Verbialitatea textului e coplesitoare, dar niciodata anevoioasa.
Mai degraba o marca a literaturii din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Totodata, memorialistul nu e interesat de o ritmicitate fidela a evenimentelor, nici de inventarierea tuturor pataniilor. El selecteaza din cronologie ceea ce intretine aventura picaresca, iar tonul saltaret, voios, ca de obicei, participa la impresia de viata vie. De pilda, cand ajunge la dascalul Panaioti, tanarul Varnav traieste drama altor patiti. Experienta este mai mult decat graitoare pentru memoriile lui in genere: „Acel Panaioti nu era de cuviinta a se numi dascal, ci calau, pentru ca el pe baieti mai mult ii muncea si schingiuia decat ii invata (…). La dansul spre invatatura nu se da de catre parinti sau rudenii altfel de baieti, ci numai aceia cari era mai spanzurati si mai cu rele naravuri. Asupra acelui dascal, de cateva ori mai inainte de a veni eu la dansul, ucenicii deznadajduiti de schingiuirie lui facusera zagavor sa-l omoare (…). La acest tiran invatam eu carte greceasca“. Nu mai putin haioase apar gandurile educatiei sentimentale, avand si ele locul lor intre probele unei vieti de succes: „O slabiciune fireasca numai nu puteam inca a o stapani, adica buna plecare asupra neamului Evei…, din care pricina cateodata eram silit a mai imputina din zapasul capeicelor ce strangeam in lada si a ma invrajbi inca si cu matusa mea Savastita, care adeseori se jaluia asupra mea catre mosul, cum ca din pricina mea i se ametesc fetele din casa si i se starpesc mancele copiilor…“. Un singur regret are memorialistul, „ca nu am avut norocirea a putea fi luminat cu invatatura, ramanand pana la aceasta varsta in intunericul constintei literaturei, si blastam totdeauna copilareasca mea lacomie, care m-au silit a desarta cutiele cu cofeturi si cu rarahatlocum“.
Fireste ca lamentarea finala are ceva din subtilitatea celui ce, facandu-si autobiografia cu atat de multa deschidere, castigand increderea cititorului prin lipsa oricarui fariseism, el simte, asadar, ca trebuie sa arate si printr-un accent moralizator esecul de adancime al unei vieti cu de toate. Teodor Varnav scrie, de fapt, povestea de succes a capatuirii lui, visul sau fanariot, din care nu lipsesc norocul si napasta abundentei. Cu exceptia ultimelor pagini, Teodor Varnav ramane o fiinta sociala, un iscusit administrator nelinistit doar de familia numeroasa, repede intristator cand vine vorba de gestionarea interioritatii. Dar poate ca o fi dobandit si zestrea finala, de care, din pacate, nu mai stim nimic. Pentru deceniul cinci din secolul al XIX-lea, istoria lui Teodor Varnav spune mai multe decat arata; pentru cei de astazi, textul ramane, cu intelegere, mai mult decat o curiozitate: ci un laborator al limbii inca inocente, ce anunta forta de mai tarziu a lui Creanga si Sadoveanu. Dincolo de toate, cea dintai autobiografie din literatura noastra pare astazi semnata de un copil mare, desteptat tarziu de virusul unei interioritati amanate cu patima chivernisitorului.
Teodor Varnav, Istoria vietii mele (Autobiografie din 1845), prefata de Artur Gorovei, postfata de Laurentiu Faifer, Editura Polirom, 2015