In scrierile autorilor cu o biografie bogata,
transfrontaliera, aceasta tema se modifica. Un autor tinar, Alexandru
Vakulovski, ofera in romanul sau, Pizdet, indirect si poate involuntar, o
imagine inedita a Romaniei ca paradis consumist, astfel intrevazut de catre
romanii basarabeni, dar o imagine repede degradata in urma contactului direct cu
realitatile. Romanul lui Vakulovski inca este o opera romaneasca, scrisa pentru
un public romanesc si oferindu-i acestuia o imagine de sine venita din interior,
facind deci parte din concertul imagologic cunoscut. In schimb, autorii care
apartin altei culturi decit aceleia romanesti, scriind pentru un public diferit
de cel de aici, produc ceea ce se numeste o heteroimagine, valoroasa deoarece
vine din afara. Pentru Hertha Muller (Animalul inimii), Eginald Schlattner
(Cocosul decapitat), Richard Wagner (Catrafuse), Romania inseamna o parte din
istoria proprie, una nefericita, pe care au vrut s-o lase in urma. Romanele lor
vor fi, ca atare, marturii asupra unui timp al dezastrelor, concentrate prin
hazard in acest colt de Europa. Experienta romaneasca din paginile acestor
autori este una dintre emblemele Istoriei castratoare. Romania inseamna istorie,
prea multa si prea dureroasa. A o parasi e un gest de salvare.
Calatoria „spre origini” nu este un cliseu
Nu asa stau lucrurile cu un alt autor de limba germana, dar cu origini
romanesti, Catalin Dorian Florescu, rezident in Zurich din 1982, de la 12 ani.
Amintirile sale din comunism nu sint diferite de acelea ale tinerilor mai mult
sau mai putin furiosi de astazi, preocupati sa-si redefineasca relatia cu un
trecut a carui nocivitate cei mai multi n-au cunoscut-o sau n-au inteles-o la
momentul potrivit. Si pentru Florescu Romania devine o destinatie privilegiata
in cautarea aceluiasi trecut, o incercare de completare a unei identitati care,
simte autorul, ii lipseste. Dupa publicarea romanului Vremea minunilor, anul
trecut, scriitorul revine anul acesta cu traducerea unui alt roman, publicat in
Elvetia in 2002, Drumul scurt spre casa.
Cartea este relatarea calatoriei tinarului Ovidiu (care pastreaza, in mare,
datele biografice ale autorului), alaturi de un prieten italian, Luca, in tara
sa de origine, la putin timp dupa 1990. De mult locuitor al Elvetiei, el nu stie
sa-si motiveze plecarea in fata tatalui altfel decit prin evocarea unor frinturi
de imagini, a unor culori si sunete: „Ti-aduci aminte cum stateam acasa, in
intuneric, in camera noastra de zi, si ascultam emisiunile din strainatate? In
fiecare zi acelasi lucru: tu, eu, radioul, noaptea, cunoscutul semnal de la
inceputul emisiunii, Rapsodia romana a lui Enescu, punctele verzi, pilpiitoare,
de pe aparatul de radio si hiriitul lui – secretul nostru. De aceea plec acolo,
din cauza punctelor verzi si a noptii si a hiriitului”. Ceea ce ar putea sa para
o neconvingatoare nostalgie dupa copilarie, oricum de nerecuperat, este in
realitate o tinjire dupa camasa protectoare a unei identitati. Noaptea, camera
in care tatal asculta Europa Libera crea un sentiment de protectie care
neutraliza amenintarile vietii comune, inmagazinate in cutia denuntatoare a
aparatului, toate acestea conlucrind in producerea unei identitati clare. Ceea
ce ameninta si ceea ce protejeaza sint in egala masura catalizatori ai
identitatii. Iata de ce calatoria tinarului „spre origini” nu este un cliseu:
cautarea intreprinsa de eroul lui Florescu, desi pare o nebunie tuturor
cunoscutilor, inclusiv parintilor, are un sens profund veridic in cautarea de
sine. Lucru transparent si in elaborarea atenta a unor detalii aparent
intimplatoare. Calatorii spre Est merg sa cumpere valuta. De ce? „Fiindca numai
marca germana si dolarul aveau cu-adevarat valoare pentru cei din Est, banii
nostri elvetieni li se pareau suspecti. Marca germana si dolarul aveau trecere,
Germania sau America fusesera dintotdeauna destinatii favorite. Elvetia era doar
o fictiune”.
„Drumul spre casa” nu este cel de pe autostrada
Drumul spre Est trece prin Viena, un adevarat lagar pentru initierea in
tainele modului de a gindi est-european, si apoi prin Budapesta, unde are loc si
initierea in erotica est-europeana, alaturi de o frumoasa Zsofia. Calatorul nu
se poate stapini sa faca tot felul de consideratii mentalitare, de pilda,
pornind de la modul infipt al fetei de a se tine pe picioare, sa deduca un fel
de a fi mindru si in acelasi timp sfios al femeii estice. Totodata, el descopera
(si noteaza, intr-o maniera cam demonstrativa) sovinismul popoarelor din aceasta
regiune, cautind sa-si descarce anume frustrari istorice pe seama vecinilor mai
putin norocosi („cei slabi loveau in cei si mai slabi”). Prinsi in aceeasi
furoare teoretizanta, si alte personaje emit cogitatii despre specificul etnic.
De pilda, un tip convingator de descurcaret roman, Popica, voiajind cu geanta
legata de mina pina la Budapesta, pentru negot „pe picioare”, ii povesteste
calatorului violentele din mai 1990 de la Tirgu-Mures si conchide pe un ton
aforistic, cam inadecvat contextului: „Inainte […] noi eram comunisti cu
totii. Acum sintem fosti comunisti si putem sa ne permitem mult mai multe”.
Calatoria prin Romania a lui Ovidiu insotit de prietenul sau Luca este o
colectie de detalii concrete, sordide, dar cu rasfringere parabolica. De la vama
incepind, se pare ca adevarata moneda de schimb sint ciorapii de dama. O
constatare sugestiva a amestecului de valori specific acestui colt de lume este
observatia facuta pe o plaja din Mangalia: „Aici sintem inca in Europa, dar nu
chiar pe de-a-ntregul. Si aici se asculta Beethoven sau Verdi, Piaf si Brel,
dupa ce s-a pus la geam, seara, plasa impotriva roiurilor de tintari. Ca si
partidul, tintarii au tinut proletariatul mereu in sah”. Un amestec de opresiune
ideologica si pura vitregie a sortii, de tragedie si ghinion ar caracteriza
aceste binecuvintate locuri. Luca, echipat cu un aparat de fotografiat Nikon,
imortalizeaza tot ce gaseste, incepind cu pitorescul Popica: „La urma, Popa a
vrut sa fie fotografiat si s-a infit, cu geanta la piept, in fata unui chiosc cu
langosi. A dat capul pe spate si si-a impins barbia inainte. Luca l-a
fotografiat singur, apoi cu mine, apoi cu mine si cu vinzatoarea de la chiosc,
apoi pe niste copii cu Popa, fara mine, si apoi niste soldati cu vinzatoarea de
la chiosc si cu mine. L-am fotografiat si eu pe Luca impreuna cu toti ceilalti”.
Devalmasia cadrelor fotografice exprima dezordinea societatii intregi, si tin
chiar sa subliniez talentul autorului in a desprinde, adesea, cele mai sugestive
detalii si episoade pentru ilustrarea unor anumite teze. Singurul pericol poate
veni dinspre excesul de sugestivitate, care se transforma, acolo unde apare, in
demonstrativism („cei foarte saraci isi incearca norocul la cei mai putin
saraci” etc.).
Nu am insistat in acest comentariu pe arhitectura romanului, desi ea este una
solida. Florescu convinge ca romancier prin stiinta sa de a evidentia
semnificatia unui eveniment fara sa insiste asupra ei, iar acolo unde episodul
poate cistiga prin ambiguizarea semnificatiei, il lasa in voia lui. Asa se
intimpla cu figura simbolica a ultimei rude ramase in tara a lui Ovidiu, unchiul
Vlad, care trage sa moara pe tot parcursul cartii, redus fiind la stadiul de
leguma, de corp inert, cu un deget lipsa de la picior. O agonie neconstienta de
sine sau, dimpotriva, o incapatinare de a ramine in viata, in ciuda
imprejurarilor? In orice caz, ambele sensuri sint proiectate, simbolic, la scara
intregii tari si a intregului Est. Intoarcerea acasa echivaleaza cu reluarea
legaturilor cu aceasta lume paradoxala, cu incercarea de a o intelege si de a o
iubi. „Drumul scurt spre casa” nu este cel de pe autostrada: e un drum interior
pe care Catalin Dorian Florescu reuseste sa-l duca pina la capat cu onestitate
si farmec.
Catalin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casa, roman, traducere de Mariana
Barbulescu, prefata de Marius Chivu, colectia „Fiction Ltd.”, Editura Polirom,
2006
Citeste despre Drumul
scurt spre casa in Evz, un
articol dedicat acestuia in Adevarul literar si artistic in
format *.pdf aici si
o
recenzie in Ziua.