Gheorghe Craciun este reinserat in circuitul just calibrat al marilor recuperari pe care o literatura e datoare sa le faca, periodic, prin doua editii noi, minutios aduse la zi. Este vorba despre doua volume care continua Seria de autor coordonata la Editura Cartea Romaneasca de Carmen Musat si de fiica scriitorului, Oana Craciun: cea de a treia editie a romanului Compunere cu paralele inegale, prefatata de Mircea Martin si de volumul centrat pe eseistica si publicistica Scriitorul si Puterea sau despre puterea scriitorului, volum care beneficiaza de o prefata semnata de Caius Dobrescu. Fiecare dintre ele este insotit de un aparat critic redutabil, de note ale editorului – precizari exacte despre recuperarile operate si adaugirile semnificative –, de tabele cronologice, documente facsimilate, inedite.
Ceea ce reusesc aceste doua volume, care pun una langa alta cele doua preocupari simbiotice pentru practica textuala a lui Gheorghe Craciun – teoria si mestesugul concret al fictionalizarii, pe care aceasta il sustine –, este mult mai mult decat aducerea in atentie a unei mosteniri singulare si individuale. Ele readuc, de fapt, in fata cititorilor etosul si legatul unei intregi generatii, generatia ’80, cu profilul ei atat de contrastant in raport si cu ceea ce a precedat-o, si cu ceea ce a urmat-o, cu falia pe care a operat-o prin modul in care s-a definit, prin optiunile si delimitarile pe care le-a marcat.
Parcurgand textele reunite in Scriitorul si Puterea sau despre puterea scriitorului, multe dintre ele cu caracter programatic, e greu sa uiti de lentila analitica, teoretizanta prin care Gheorghe Craciun scruta realitatea si isi construia, cu maniacala, mereu senzuala atentie, raportul personal cu aceasta si cu literatura. E aproape imposibil sa desprinzi viziunea pe care o teoretizeaza de practica fictiunii propriu-zise, pe care o pune in pagina in Compunere cu paralele inegale, acest roman de o izbitoare modernitate, o fictiune-manifest pentru un mod nou, hiperlucid de a chestiona raportul dintre viata, scris si continuumul reflexiv care le insoteste. Mai mult, la o lectura care inglobeaza din ce in ce mai mult din exterior – iar lectura cartilor lui Gheorghe Craciun inseamna de fiecare data deschidere – si romanul, si eseurile lui readuc, cum spuneam, in actualitate un intreg pluton de scriitori congeneri. Se intampla acest lucru fie prin referinte mediate fictional, fie prin inserturile cvasieseistice, ilustratoare pentru proiectele optzecististilor. Este vorba despre generatia unor scriitori care priveau lumea si cartile printr-un tip de filtru incisiv, destructurant, foarte curajos si riscant, la nivel estetic, dar nu numai, un filtru asumat ca parte constitutiva a unei fise identitare in care biograficul facea corp comun cu textul.
„Nevoia esentiala si in proza, si in poezie a fost aceea a unui alt limbaj“, scria Gheorghe Craciun in Concepte si elite, si dupa survolul peste mozaicul prozastic din Compunere cu paralele inegale e imposibil sa nu vizualizezi, parcurgand incalculabilele modalitati prin care textul (ni) se adreseaza, nevoia stringenta, travaliul si bucuria de a ajunge la acest limbaj, nemaipracticat la noi. Intr-un alt text, elocvent pentru ambitiile desantiste, pe care Gheorghe Craciun a reusit sa le sintetizeze in concentrate dari de seama epistemologice, descria nevoia, dependenta aproape, a acestor autori de o cunoastere interstitiala a literaturii si, implicit, de o noua mecanica intre traditie si autor, una revelatoare, productiva, autentica: „Optzecistii au avut aceasta prejudecata ca nu se poate scrie literatura decat in momentul in care stii totul despre ea. Ca aceasta stiinta nu trebuie ascunsa, ci etalata intr-un spatiu de cooperare cu cititorul, care apartine de asemenea textului. Ideea operei constiente de faptul ca ea ii propune cititorului o conventie, o iluzie lingvistica, simulacrul unui univers ce nu poate fi confundat nici macar pret de o propozitie cu universul real e comuna mai ales tinerilor prozatori. Dar constiinta faptului ca nu se poate scrie literatura decat cu si prin literatura, pornind de la literatura si intorcandu-te la ea e generala“. Observatiile lui Gheorghe Craciun, cel din eseuri, isi gasesc realizarea in propria literatura, iar Compunere cu paralele inegale realmente traieste dintr-o tensiune intertextuala, fiind o punere in abis a unui raport sofisticat cu clasicii, dar si cu ceea ce se scria nou, subteran, in aerul tare al lui „aici si acum“ si, mai ales, cu ceea ce nu se va putea scrie, indiferent de ambitiile celui mai performant (si oricat de indragostit!) observator al lumii si al literaturii.
Ceea ce mi se pare esential pentru modul in care aceste doua volume incep sa functioneze, in prezentul literaturii si in variantele propuse de noile editii, este relevanta lor acuta, dialogul in care intra automat cu foarte mult din ceea ce se scrie azi. Cand Mircea Cartarescu introduce, in Solenoid, poemul care semneaza ratarea literara a unui profesor de literatura, il descrie ca pe o emanatie a tot ceea ce acesta citise: „produsul ultim a zece ani de citit literatura“. Mai incolo consemneaza: „cand deschideam gura, vorbeam in citate din autorii mei preferati“, iar in fata bibliotecii de la Litere simte doar o recunoastere complice, fiorul unei reintoarceri: „Sala bibliotecii era un pantec de corabie ticsita de carti. Dar eu le citisem deja pe toate, absolut toate, de fapt citisem absolut fiecare litera scrisa vreodata“. Personajul Solenoidului iese dintr-o matca in care obsesia, foamea de text, de intelegere a lui epidermica, cerebrala, pana la ultimele consecinte era marca cea mai izbitoare. Aceasta marca, cu tot ceea ce ea presupune si cu tot ceea ce ea a insemnat pentru o faza a literaturii noastre, nu a fost inca cercetata in toate resorturile ei, desi produce, in continuare, si nu doar prin fostii comilitoni optzecisti, literatura din cea mai buna.
Cartile lui Gheorghe Craciun, diagnosticul pe care el l-a negociat permanent pentru cei alaturi de care scria si intelegea literatura sunt, in acest context, de neocolit, si in sine, si prin amprenta pe care gandirea lui, literatura si jocul cu ea au lasat-o in ceea ce i-a urmat si ii urmeaza inca.
Oana Craciun: „Impresia mea este ca tata inca lucreaza“
Oana Craciun, fiica scriitorului, continua povestea, inca plina de surprize, a recuperarii unei mosteniri care nu e doar de familie, ci vizeaza memoria proaspata si fecunda a ceea ce a fost mai bun in literatura ultimelor decenii.
Ce rol a jucat hazardul in descoperirea multor texte inedite, revelatoare, din arhiva Gheorghe Craciun?
Arhiva tatalui meu este un organism viu. Chiar ma intreb uneori cat timp voi mai face descoperiri semnificative in dosarele recuperate parte de la Bucuresti, unde si-a petrecut ultimii 10 ani din viata, parte de la Tohanu Vechi, din casa parinteasca, unde ii facea placere sa studieze si sa scrie. Ca idee a amplorii arhivei Gheorghe Craciun, manuscrisele continute in zeci de saci si cutii sunt acum asezate in cel putin o suta de bibliorafturi. Tatal meu a scris enorm, intr-un stil particular, si aici ma refer la constructia cartilor lui. Pentru fiecare volum publicat sau ramas inedit, are intre doua si chiar cinci manuscrise, cu variante de texte si de sumar.
Inca nu gasisem toate manuscrisele tatalui meu in momentul in care a demarat proiectul Seriei de autor dedicate lui de Editura Cartea Romaneasca si nici acum nu sunt sigura in ce masura este doar rolul hazardului ca le-am descoperit chiar atunci cand aveam nevoie de ele. De exemplu, imi lipsea manuscrisul romanului lui de debut, Acte originale, copii legalizate, cand varianta tiparita a cartii o trimisesem deja catre editura. Am facut un drum la Tohan, unde casa era nelocuita de mai bine de un an, dupa moartea bunicii mele, in speranta ca acolo il voi gasi. Inainte de a intra in casa, mi-am spus: „Tata, daca vrei sa iti apara cartea, acum e momentul sa ma ajuti“. In camera de lucru a tatalui meu erau inca zeci de saci nedesfacuti, cutii, dosare, taieturi din ziare, reviste, toate ingalbenite de timp. In primul sac luat la mana am gasit manuscrisul. Tot atunci, intr-un pachetel legat cu sfoara si cu scrisul tatalui meu pe el, am descoperit exemplarul de semnal al romanului, precum si o scrisoare catre tata semnata de bunii lui prieteni, prozatorul Mircea Nedelciu si pictorul Ion Dumitriu. „Batrane“, ii scrie Mircea, „acum un sfert de ora am luat de la C.R. [Cartea Romaneasca] acest prim exemplar din Acte originale/Copii legalizate pe care ma grabesc sa ti-l trimit.“ Am mai gasit atunci, intr-un dosar prafuit si care aparent nu avea nici o legatura cu manuscrisele lui tata, lasat la Tohan de cel putin 30 de ani, o acuarela a lui Ion Dumitriu, un fel de cadou pe care i l-a facut cu ocazia publicarii primei lui carti. Ion a refacut in creion coperta romanului – reprezentata de o fotografie din Tohan, facuta chiar de tata. De jur imprejurul copertei, a pictat o coroana de crengi inflorite – simbol al bucuriei inceputului, al victoriei (cununa de lauri), dar, poate, si al chinului creatiei (cununa de spini). Un desen minunat, care era impaturit si pe care nu l-am putut deschide imediat, era lipit. L-am despaturit o saptamana mai tarziu, la Brasov, si ulterior l-am inclus in expozitia itineranta cu grafica lui tatalui meu, care a insotit in toata tara lansarea seriei de autor din 2014 si 2015. Ambele documente fac parte din Addenda la volumul Acte originale/Copii legalizate, publicat in 2014 de Editura Cartea Romaneasca.
Tata isi construia scheletul fiecarei carti cu mare minutiozitate, iar in arhiva sunt multe documente de lucru care demonstreaza acest stil de a scrie, pretioase pentru intelegerea operei lui. Am gasit, de exemplu, relativ recent, un dosar de lucru la cel de-al doilea roman al lui, Compunere cu paralele inegale, care contine, pe langa obisnuitele variante de titlu si de cuprins, numeroase foi scrise de mana: fise de descriere a personajelor, dar si de distributie a personajelor in capitolele romanului, chiar o schema de relatii intre personaje, fise de citate, note explicative la textele incluse in carte. Pentru ca nu le puteam include pe toate acestea in Addenda la carte, ele vor fi publicate intr-un dosar special in revista „Observator Cultural“, dar ar putea la fel de bine sa faca obiectul unui volum de sine statator.
Este o intamplare faptul ca am dezgropat din arhiva toate aceste lucruri chiar atunci cand erau necesare? Impresia mea este ca tata inca lucreaza si avem o comunicare destul de buna.
Ati putea povesti cateva intamplari legate de descoperirea/recuperarea unor texte necunoscute ale tatalui dumneavoastra care v-au emotionat?
Pentru ca tata a mentionat in cateva interviuri ca intentioneaza sa-si publice in volum poeziile din tinerete, dar si un jurnal (si nu se referea la Fals jurnal la Pupa russa), multi prieteni de-ai lui, scriitori consacrati, ma tot intrebau unde sunt poeziile si jurnalele lui. Cred ca cel mai mult m-am bucurat cand am gasit aceste lucruri in arhiva lui. Sunt cel putin doua volume de poezie, ce par a fi pregatite de tipar. In privinta jurnalului, sunt mai multe agende cu notatii din anii ’80-’90, probabil nu de tipul la care s-ar astepta iubitorii genului. Insemnari de concepte si idei, ganduri introspective referitoare la conditia scriitorului, observatii asupra unor evenimente sociale si politice importante.
Se stie ca optzecistii si-au facut un canon alternativ, descoperind si punand in circulatie referinte importante din literatura straina a momentului, in special poezia si proza profund inovative, din SUA. V-a transmis si dumneavoastra ceva din aceste referinte literare? Ati negociat vreodata „canonul“ preferintelor? Va intreb inclusiv pentru ca stiu ca Gheorghe Craciun v-a fost si profesor.
Casa noastra era mereu plina de scriitori si pictori si aproape in fiecare seara era cenaclu la noi, imi amintesc din copilarie. Desigur, pe atunci nu priveam lucrurile asa – erau prietenii nostri mereu pusi pe discutii serioase, iar eu si fratele meu, Vlad, nu aveam voie sa stam sa asistam la intalnirile lor chiar pana la orice ora din noapte. Asa circulau ideile si cartile intre ei, nu aveau nici o problema sa citeasca in franceza sau engleza, mama, care a fost colega de facultate cu tata, traducea din spaniola, daca era nevoie, purtau o corespondenta asidua, nu ratau nici o ocazie sa discute despre noile descoperiri de concepte, dialogul acesta natural ii tinea vii intr-o perioada opresiva.
De cand am invatat sa citesc si pana dupa facultate, tata obisnuia sa-mi puna in brate cate un teanc de carti, dar era curios sa afle ce parere am eu despre ele. Asa l-am citit, de exemplu, cand aveam in jur de 9 ani, pe Vladimir Colin, ale carui povesti le-am iubit nespus, si pe care l-am cunoscut la noi acasa chiar cand eram sub influenta lecturilor lui.
Sigur ca nu a fost un tata obisnuit, iar lucrul acesta ne-a influentat mult si pe mine, si pe fratele meu. Cand Vlad era la varsta eternelor intrebari, a vrut sa stie de ce norul se cheama nor. Iar tata i-a raspuns: „Vlade, semnul lingvistic este arbitrar“.
Uneori, asa mergeau lucrurile cu el. Prima data cand am avut contact adevarat cu ceea ce inseamna literatura – sau teoria literaturii, mai bine zis – a fost in clasa a IV-a, cand am facut meditatii cu tata pentru trecerea la gimnaziu. Am studiat atunci genurile si curentele literare, am invatat sa gandesc si sa citesc altfel, lucru cu care profesorii de romana din anii ’80-’90 nu erau prea obisnuiti. Am mai facut inca o data meditatii cu tata, inainte de a avea examen la facultate, asa se face ca dupa ce am intrat la Litere in Brasov, stiam deja o parte din cursuri. Cred ca nici nu s-a pus vreodata in discutie, la modul real, la noi in familie, ca eu sa urmez o alta specializare universitara. Tata ma vedea critic literar, iar presiunea pe care a pus-o pe mine – si nu numai el – in timpul facultatii a fost foarte mare. Majoritatea profesorilor mei ne erau buni prieteni de familie si cred ca fiecare dintre ei si-a dorit sa demonstreze in fata studentilor ca nu ma favorizeaza in vreun fel.
Inteleg ca aveti in pregatire un volum de corespondenta, care poate imbogati „fotografia de grup“ in care au fost prinsi scriitorii din generatia tatalui dumneavoastra. Cum va amintiti intalnirile cu prietenii scriitori si artisti ai tatalui si ce puteti divulga despre corespondenta pe care a purtat-o cu ceilalti optzecisti?
Intr-adevar, am inceput sa strangem, Carmen Musat si cu mine, din scrisorile trimise de tatal meu de-a lungul timpului. Intr-o perioada in care era dificil sa iei legatura prin telefon cu cineva, iar, desigur, telefoane mobile si internet nu existau, tata si prietenii lui isi scriau mult. E vorba aici de Mircea Nedelciu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Alexandru Musina, Bedros Horasangian, Alexandru Vlad… Tata a avut chiar darul de a se imprieteni astfel cu cativa scriitori, cred ca este cazul relatiilor lui literare cu Radu Petrescu sau Dumitru Tepeneag, iar din lecturarea scrisorilor lor se poate vedea foarte clar cum evolueaza si relatia dintre ei. In arhiva Gheorghe Craciun exista cateva zeci de pachete cu scrisori primite de tata de la diversi scriitori romani si sper ca si majoritatea prietenilor lui sa fi pastrat la fel de bine corespondenta cu el, pentru a putea reface aceste convorbiri extrem de interesante din perspectiva istoriei literare, dar si politico-sociale.
Carmen Musat: „Intentia lui Gheorghe Craciun nu a fost nici o clipa aceea de a distruge relatia dintre realitate si text, ci dimpotriva“
Carmen Musat reafirma valorile forte ale prozei lui Gheorghe Craciun si contextualizeaza geneza unor prejudecati literare legate de stilul prozatorului optzecist, perpetuate de mare parte din critica.
Textualismul, ca prejudecata, a filtrat accesul cititorilor la romanele lui Gheorghe Craciun. Care ar fi acele atribute de forta ale prozei lui mai putin amintite de critica, dar care ar putea atrage azi cititori si lecturi proaspete?
Textualismul este o eticheta vaga, total inadecvata pentru proza lui Gheorghe Craciun, care nu a folosit niciodata termenul pentru a vorbi despre sine. De altfel, a folosit orice prilej de a respinge o astfel de eticheta. Intr-o scrisoare trimisa lui Dumitru Tepeneag in februarie 1994, George face o serie de precizari in legatura cu aceasta confuzie, pe care as vrea sa le reiau aici: „«Textualismul» (produs al criticii care avea nevoie de o eticheta confortabila si ambigua) e o notiune mai degraba peiorativa. Tare ma tem ca cei care au pus-o in circulatie ca un fel de anatema au fost slugile regimului de la Saptamina si Luceafarul. Eu unul, cel putin, am avut parte, dupa aparitia volumului de debut din ’82, de un atac furibund desfasurat in Saptamina in cuprinsul unei pagini intregi. A existat chiar o rubrica de executie, intitulata «Despre textualism», unde au fost facuti praf si alti tineri prozatori (imi amintesc de Iliescu, Horasangian). Criticii nostri «de bine» au preluat notiunea tocmai pentru a o salva (si a ne salva) de ghilotina saptamanista, fara, insa, a o revizui, fara a fi incercat vreodata o definitie. Au batut moneda pe asta, facand insa din «textualism» ca si din «postmodernism» un inceput bun la toate“. Textualismul, asa cum este el definit de reprezentantii grupului Tel Quel, in Franta anilor ’60, propunea ruptura totala intre text si lume, concentrarea exclusiva asupra problemelor textului ca discurs, fara nici o legatura cu lumea. Pentru textualistii francezi, limbajul era totul, iar literatura era exclusiv o aventura discursiva. Cu totul altceva propuneau optzecistii si, odata cu ei, Gheorghe Craciun: deficitul de real din proza romaneasca a deceniilor sapte si opt i-a facut sa vorbeasca despre necesitatea de a redescoperi realitatea imediata, despre care nici ziarele vremii nu pomeneau, si de a inventa noi formule narative capabile sa o reflecte. Asa a luat nastere „ingineria textuala“ a lui Nedelciu, concepte ca „textuare“ si „texistenta“ propuse de Iova sau cel de „proza textuala“ avansat de Craciun. Noutatea consta in faptul ca, desi au o foarte pregnanta constiinta a literaritatii, exprimata ca atare in textele lor, scriitorii optzecisti nu uita nici o clipa ca punctul de plecare al textului este lumea. Intentia lui Gheorghe Craciun nu a fost nici o clipa aceea de a distruge relatia dintre realitate si text, ci dimpotriva: asa se face ca realitatea imediata irumpe in text cu toate detaliile ei, hipertrofiate de privirea avida a naratorului si de lentoarea cu care se inlantuie cuvintele.
De ce credeti ca experimentul in proza, atat de drag optzecistilor, ca si lui Gheorghe Craciun, a ajuns, in cateva decenii, sursa de reticente? Este, din punctul dumneavoastra de vedere, semnul unei schimbari de paradigma, al unei proaste cunoasteri sau un reflex mai degraba comun fata de tot ceea ce e imprevizibil?
Experimentul este o „faza pregatitoare“ pentru ceea ce va urma, o incercare de a descoperi noi modalitati de expresie, noi formule si tehnici narative. Experimentul este necesar si, de-a lungul istoriei literaturii, cei care au recurs la experiment au reusit sa inoveze, sa modifice profund mersul literaturii. Don Quijote a fost, la vremea lui, un experiment, la fel ca In cautarea timpului pierdut si la fel ca Ulise sau Omul fara insusiri. Numai o constiinta acuta a literaturii poate aprecia beneficiile experimentului pentru dinamica fenomenului literar. Iar optzecistii au fost, alaturi de interbelici, autori pentru care cultura a fost la fel de importanta precum creatia proprie. Gheorghe Craciun a inceput prin a scrie poezie, apoi a trecut la proza si a avut o lunga perioada in care a recurs la experiment. Ecourile se vad in Acte originale/ Copii legalizate si inca si mai evident in variantele premergatoare ale volumului de debut, Gramatica generativa pentru zile si locuri si Fragmente din istoria trupului meu, pe care sper sa le publicam la un moment dat, in cadrul Seriei de autor.
In prefata pregatita pentru editia in limba franceza a romanului Compunere cu paralele inegale, Ovid Crohmalniceanu vorbea despre „camaraderia joviala cu clasicii“ a scriitorilor optzecisti. Ati putea aminti alte apropieri semnificative, creatoare, dintre Gheorghe Craciun si alti clasici, in afara de intimitatea cu lumea lui Longos, autorul romanului antic de dragoste, Dafnis si Cloe, rescris in Compunere…?
Crohmalniceanu, care-i cunostea foarte bine pe prozatorii optzecisti, dintre care cei mai multi trecusera prin cenaclul „Junimea“, condus de el, stia ca toti erau „toba de carte“, ca aveau lecturi solide nu doar din clasici, ci si din contemporani – romani si straini –, ca scrisul lor era unul care intra in dialog cu o intreaga traditie literara, de pe pozitii de egalitate. Toti scriitorii optzecisti, poeti, prozatori, dramaturgi, fara exceptie, sunt cititori impatimiti, iar „amanuntul“ acesta transpare in toate scrierile lor. In Compunere cu paralele inegale – si nu numai aici –, Gheorghe Craciun tese o foarte densa retea intertextuala, convocand in pagina nu doar antichitatea greco-latina, ci si un numar considerabil de scriitori din epoci si spatii diferite, recognoscibili aproape instantaneu.
Care credeti ca au fost punctele forte ale eseistului si publicistului Gheorghe Craciun, acele calitati ale stilului care ar putea fi preluate si exersate astazi, mai ales ca eseu se scrie din ce in ce mai putin, iar publicistica e si ea intr-un impas, din multiple motive?
Claritatea ideilor, rigoarea conceptuala, refuzul jumatatilor de masura si al cliseelor, exigenta etica, incisivitatea, libertatea de gandire si de expresie, curajul de a spune lucrurilor pe nume in orice situatie si cu orice consecinte, indrazneala de a descoperi puncte de vedere noi acolo unde ceilalti se multumesc sa repete idei primite de-a gata, curiozitatea intelectuala… Gheorghe Craciun avea o cultura solida, literara, teoretica si filozofica, ceea ce face ca scrisul lui sa fie unul de mare rafinament, cu multe nuante si debordand de personalitate. Citindu-i scrierile, indiferent ca e vorba de proza, eseuri, texte teoretice sau publicistice, ai impresia ca fiecare cuvant este la locul lui, ca echilibrul frazei este perfect, reusind sa redea ritmul si intensitatea unei gandiri sfredelitoare, care radiografiaza totul in profunzime, nelasand nimic la voia intamplarii.