Pana atunci, marele meu sudist, cel adoptat de revistele de la New York, era Truman Capote. Dar cum ramane cu doamna care a scris Pe aripile vantului, cu uriasa ei celebritate? Doamna cu pricina, Margaret Mitchell, aceasta regina a Sudului, a nimerit un mare subiect, fara ca artistic sa fi scris un mare roman. Dar cum a nimerit-o la public, si a nimerit-o fara gres, facandu-i pe sudisti sa se simta eroii unui razboi pierdut si pe nordisti sa citeasca romanul dintr-un soi de complezenta, relatarea ei fara mari virtuti literare s-a ales cu Premiul Pulitzer. Spre deosebire de ea, William Faulkner avea nevoie de recomandari pentru a-si publica romanele, in prima parte a carierei sale. Nu stiu cat de adevarata e povestea ca Scott Fitzgerald, caruia Faulkner i-ar fi cerut o recomandare pentru o editura, i-ar fi spus ca-l recomanda, cu o conditie, sa nu-l puna sa-i citeasca romanul! Dar ceva e limpede, ca daca sudistii nu puteau de talent, si de un talent lesne comercializabil, nu pupau contracte cu marile edituri de la New York, intre cele doua razboaie mondiale.
Carson McCullers a scris la inceput povestiri cu care aproape ca ar fi putut fi confundata cu americanii din statele unioniste, ca si cum ar fi incercat sa para altceva decat era. Chiar daca a debutat la 19 ani, nu era un copil minune ca Truman Capote, rasfatat de marile reviste de la New York si pentru care atmosfera si personajele Sudului au fost, de la bun inceput, treburi exotice fata de sensibiltatea literara din marele oras. Asa ca de-abia dupa mai multe incercari publicate in linia autorilor canonici ai vremii, Carson McCullers se apropie de lumea Sudului american. Capodopera ei in proza scurta e, de la distanta, Balada tristei cafenele, povestirea care da titlul volumului aparut la noi. Povestirile ei comportamentiste sunt cat se poate de plauzibile, dar pot fi inseriate. Si in treacat fie spus, Hemingway a nimerit-o artistic mai bine decat ea, chiar de la volumul sau de debut. Chiar daca simti din plin talentul in primele povestiri ale lui Carson McCullers si iti place cum sunt scrise, in comparatie cu volumul de debut al lui Hemingway, In Our Times, care nu era grozav, nu ti se par mare lucru, desi in materie de complexitate pe spatii mici, McCullers il bate pe Hemingway si pare un soi de Salinger timid, inainte de aparitia lui Salinger.
Povestirea ei, Balada tristei cafenele, un mic roman, e insa de o originalitate care iti ia piuitul si de o stapanire artistica a textului, de n-ai ce sa-i reprosezi. Simti ca autoarea se inrudeste cu Truman Capote si cu Faulkner, dar la ea tristetea Sudului te copleseste. Si asta fara ca prozatoarea sa insiste asupra atmoferei din micul oras unde isi plaseaza personajele.
Ca in picturile impresionistilor, simti in tabloul vivant al acestei povestiri ca autoarea lui vrea „sa-ti spuna“ ceva in plus fata de litera textului si de peripetiile personajelor sale, in halloul povestirii. Si asta fara sa recurga la trucurile stiute ale literaturii, cu personaje care capata si valente simbolice, cum fac si Capote si Faulkner, ci producand un fel de ceata care invaluie treptat povestirea, incat atunci cand ajungi la capatul ei, te trezesti prizonierul a ceva, nespus, dar care te urmareste aproape obsedant, ca in acele fotografii in care, in afara de personajele care se vad limpede, mai apare in fundal ceva sau cineva misterios.
Marea diferenta e ca in timp ce de cele mai multe ori in asemenea fotografii, ori fotograful triseaza, ori aparatul are o problema tehnica, in Balada tristei cafenele Carson McCullers chiar descopera un personaj fantomatic, spiritul Sudului, pe care ti-l livreaza cu un soi de inocenta. Nu l-a cautat, nici nu stie ce hram poarta, dar daca l-a descoperit, ti-l ofera fara sa faca mare caz de asta, de parca ea insasi s-ar afla sub efectul unei vraji inexplicabile.