Lumea rurala e o zona de predilectie a prozei romanesti pe care, dupa Preda si cintaretii dezvrajirii satului autohton din anii ’60 (Nicolae Velea, D.R. Popescu, Stefan Banulescu), prea putini s-au mai obosit sa o transforme in teren al fictiunii. S-a instapinit treptat convingerea ca, din punctul de vedere al resurselor spirituale, satul e mort sau, macar, depasit. Prozatorii mai noi (Sorin Stoica in Povestiri cu injuraturi, Florin Lazarescu in Cuiburi de visc) au incercat sa resusciteze acest topos din unghiul, totusi, ingust al pitorescului moral, dar si la ei satul ramine o lume care si-a pierdut reperele, de fapt un loc care cu greu mai poate fi numit „lume”. Or, iata ca un cvasi-necunoscut, Bogdan Popescu (si totusi: premiul Academiei pentru debut in 2001! Ca sa vedeti ce mai inseamna astazi un premiu al Academiei…), se adreseaza cu o speciala comprehensiune si fara pic de mistificare tocmai universului satesc, convingindu-ne astfel ca satul a ramas un univers, chiar si dupa comunismul mortificant, chiar si in agonizanta tranzitie.
Bogdan Popescu nu este un prozator din speta „apocalipticilor”
Locul se numeste Satul cu Sfinti. Neinspirat nume, veti zice. Cam pasunist, poate. Este singura concesie pe care autorul o face propriei simpatii pentru aceasta lume. Nu trebuie totusi sa va imaginati ca taranii din cartea lui Bogdan Popescu sint chiar sfinti. Nici gind. Doar, pentru pacatele lor, in primele pagini ale cartii, lumea e gata sa se precipite spre apocalipsa. Noroc ca in sat isi face aparitia o caruta fantastica, ce inainteaza fara cai, o caruta plina de draci beti. Odata cu aparitia diavolilor, lumea revine la normalitate, sfintii redevin oameni. Povestea poate sa inceapa.
Pretextul acesta narativ parca scos din Marquez (hmm…) serveste unei desfasurari narative de o mare complexitate. S-o luam la pas. Romanul Cine adoarme ultimul cuprinde, pe bucati, in evocari scurte, uneori anecdotice, istoria unui sat din lunca Dunarii in comunism si, mai apoi, spre „zilele noastre”. Nu doar copilaria in comunism, traita la tara, face obiectul relatarii, ci si numeroase istorii cu navetisti, speculanti, soldati, popi si primari din vremea CAP-ului, unii greu loviti de ciocnirea cu „regimul”, altii ducindu-si viata in dulce ignorare a acestuia, printre cazane cu tuica si taifasuri in tot felul de poieni ale lui Iocan. Sint nepotii lui Moromete, ajunsi insa la o alta virsta, cind „omul interior” de pe stanoaga podistii se retrage si mai in interior, supravietuind prin intermediul fabuloasei sale imaginatii.
Odata disparuta lumea democraticei birfe duminicale pe seama „intiiului agricultor al tarii”, satul devine un tarim al miracolelor. Nu unele tainice, petrecute in bunget de padure, ca in proza lui Voiculescu, ci la vedere, sub ochii satului. O batrina coace „plocoane” in care fiecare om din sat isi vede viitorul. Un tigan nemuritor, Daie Gulu (cam marquezian si el, la drept vorbind), serveste de mentor fiului directorului scolii. Un cal atirnat intr-un copac il roaga pe un baiat sa-l elibereze, ca sa scape de juganire. Un banal dialog cu un mosneag in fata unei porti se incheie cu stupefianta intrebare: „Pai, tu nu esti ala care ai murit, bai, taica?”. Tranzitul intre viata si moarte are loc constant, fara ca asta sa anuleze sensul tainic, de pedeapsa si totodata initiere, al mortii.
Bogdan Popescu nu este un prozator din speta „apocalipticilor”, asa cum a fost ea identificata in proza ultimilor ani a lui Dan Stanca sau Petru Cimpoesu, Bogdan Suceava sau Petre Barbu. Asta in ciuda faptului ca literatura sa utilizeaza fantasticul mai mult decit a tuturor autorilor citati mai sus. Mai degraba, Bogdan Popescu ii continua pe Vasile Voiculescu si Eliade, autori in ecuatia carora fantasticul poarta conotatia sacrului, ceea ce presupune gravitate, daca nu chiar morga stiintifica (la Eliade) si atasament babesc fata de rituri (la Voiculescu). In schimb, Cine adoarme ultimul mizeaza, alaturi de fantastic, pe forta vindecatoare a umorului. Romanul are haz, ispravile dracilor de copii, ca si ale satenilor, fie ca sint posedati de diavol sau nu, sint adesea comice, iar asta face ca situatiile fantastice sa fie acceptate de catre cititor cu placere. Partida de pescuit a unor pusti, in cursul careia acestia isi pun lipitori si se hlizesc unii de altii, se termina rau: o patrula ii sperie, iar unul dintre copii se arunca in apa si moare, practic sinucigindu-se. Perspectiva se schimba cind aflam ca la intreaga scena a fost de fata mama sinucigasului, moarta si ea de citiva ani si chemindu-si fiul cu forta fatalitatii.
In atele povestii se impletesc trei naratiuni, care pe parcurs se vor vadi de aceeasi esenta: una apartine naratorului nenumit, un povestas atotstiutor, adesea ironic; o alta cuprinsa in scrisorile lui Ectoras, Repetentu (student care isi pregateste restanta in satul parintilor sai), adresate unui cititor nenumit pe care il cam dispretuieste (si bine face!); in fine, a treia naratiune, la fel de fragmentara si ea, este emisa de catre intelectualul satului, profesorul suplinitor Marin Foiste, autorul unor ingenioase lectii despre istoria asezarii, pigmentate din plin cu birfe locale, burzuluieli confuze si tot felul de imprecatii adresate copiilor care, se presupune, il asculta cu degetul in nas. Tehnica este aceea a digresiunii: dintr-o poveste se trece in alta poveste. Trebuie spus insa ca autorul si-a imbunatatit arta fata de volumul sau anterior de proza, Vremelnicia pierduta, in care lipsea aerul de stringenta necesitate al digresiunilor din romanul de fata. In Cine adoarme ultimul, toate cele trei naratiuni se leaga intre ele, se intretaie si se intilnesc exact cind nu te-astepti. Ceea ce pare ocol inutil si pierdere de vreme se dovedeste curind dezvoltare necesara a unei situatii deja cunoscute, reformulare in cheie fantastica sau lamurire a ceea ce, mai devreme, paruse neverosimil. Astfel, din jocul textual al adevarurilor naratiunii realiste, contrazise de catre datele din naratiunea fantastica, se construieste un excelent roman al Istoriei filtrate prin Imaginatie.
Ce viseaza „Cel ce doarme”
Romanul lui Bogdan Popescu dezvolta o interpretare proprie a trecutului comunist si nu numai, servindu-se in acest scop de o atmosfera anume creata, intre magic, comic si o condamnare surda care se poate citi la fiecare pagina. Mai important insa e ca lumea satului pare sa subziste in ciuda comunismului, impotriva lui, cu aroganta vietii organice fata de orice artefact. Fantasticul este o modalitate de consacrare a lumii satesti si de scoatere a ei din istorie. Nu insa polemic, nu insa violent. B. Popescu nu face greseala de a transa ideologic universul in doua. Supranaturalul ii viziteaza si pe inspectorii scolari, si pe fostii disidenti, si pe tiganii paria, si pe plutonieri, e drept, in cazul fiecaruia cu alta infatisare. Intregul univers al cartii este invaluit de mantaua ampla a fantasticului. Iar cheia fantasticului se gaseste in referirea constanta la „Cel ce doarme” si viseaza Satul cu Sfinti si toate intimplarile sale.
Lumea povestii din roman se organizeaza in jurul unei obsesii a satenilor: cine isi bate joc de ei, punindu-i sa traiasca niste vieti de comedie? Convingerea lor este ca satul este visat de catre „Cel ce doarme” si ca visele acestuia sint, de la o vreme, negre cosmaruri. Modalitate poetica de a manifesta o neincredere bogomilica fata de intentiile dumnezeiesti. Numai ca „Cel ce doarme” este altceva decit Dumnezeu. Prezenta lui e localizata chiar cu oarecare precizie in padurile din preajma satului. Ne-am putea imagina atunci ca solutia oferita in final va fi aceea postmoderna, a lui Mircea Cartarescu: „Cel care doarme” ar putea fi prozatorul insusi – oare nu este opera lui un „vis organizat”, cum spuneau romanticii? Din fericire, Bogdan Popescu nu sucomba retetarului postmodern, preocuparea sa esentiala fiind aceea de a asigura coerenta universului sau epic. Garantii somnolenti ai existentei Satului cu Sfinti, cei care se indreapta cu o blindete sinucigasa catre un stadiu de viata larvar in poiana Adormitilor ca sa viseze satul in continuare, vor fi cei doi naratori, Ectoras si Marin Foiste. Astfel, coerenta lumii narative este asigurata din interiorul ei, fara recursul la transcendenta de bilci a prozei metatextuale. Prefer acest gest de autoefasare din romanul lui Bogdan Popescu orgolioasei, insistentei reveniri a Autorului in Orbitorul cartarescian. Mi se pare mai cinstit, mai onest fata de realitatea personajelor create. Viata lor va continua prin gestul Autorului de a se sinucide simbolic, disparind din peisaj. Povestea va trai in continuare.
Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, prefata de Daniel Cristea-Enache, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2007