Dimineata senina si aglomerata in Bucuresti. Pe poarta Academiei Romane, oamenii intrau grabiti. Ici-colo, masinile erau conduse lin in parcare. Cladirea bibliotecii era populata de personalitati ale lumii culturale si academice atat din tara, cat si din strainatate. Daca stau si ma gandesc bine, rar mi-a fost dat sa vad atatia oameni cunoscuti la un loc pentru a aniversa un singur autor. Se auzea limba romana, dar si franceza, engleza, spaniola, italiana si altele, greu de deslusit in zumzetul care se crease. Se formasera grupuri si grupulete, oamenii se salutau, se puneau la curent cu noutatile, intrebau mai multe detalii legate de evenimentul care statea sa inceapa, se discuta programul, altii pregateau sala, traducatorii se asezau in cabine, invitatii primeau casti, cei de la Polirom pregateau cartile lui Norman Manea (Intoarcerea huliganului, de pilda, a fost reeditata cu acest prilej, in „Hors collection“).
La ora 9.00, amfitrionii – Carmen Musat si Claudiu Turcus – au deschis oficial evenimentul si au invitat la microfon primii vorbitori: Corina Suteu, ministrul Culturii, Silviu Lupescu, directorul general al Editurii Polirom, Emil Hurezeanu, ambasadorul Romaniei la Berlin, Paul Cornea, binecunoscutul istoric, critic si teoretician, Ioan Cristescu, directorul Muzeului National al Literaturii Romane, Mircea Dumitru, rector al Universitatii din Bucuresti, Emil Ionescu, decanul Facultatii de Litere de la Universitatea din Bucuresti. In general, acestia au pus accentul pe importanta operei lui Norman Manea, atat in Romania, cat si peste hotare – de exemplu, Silviu Lupescu spunea ca Norman Manea este „o mare sansa pentru afirmarea culturii romane“ –, si au discutat despre cat de mult avem nevoie sa ne sprijinim artistii, despre destin, biografie, evreitate si romanitate, repere culturale s.a. La finalul deschiderii, Norman Manea a rostit si el cateva cuvinte, aratandu-se „profund miscat“ de participarea atat de numeroasa.
Ziua de 23 mai a fost impartita in perioade de cate o ora si jumatate de discutii libere – in total, patru astfel de sesiuni, cu cate sapte vorbitori –, cu pauze de cafea de jumatate de ora intre ele sau o pauza mai mare, de doua ore, pentru pranz. Carmen Musat si Claudiu Turcus au prezentat, pe rand, invitatii si i-au chemat sa ia cuvantul. Discursurile au debutat tandru cu Ana Blandiana – care a ales sa vorbeasca afectuos despre prietenia ei cu Norman Manea („Nu stiu daca inainte sa fi plecat din tara am vorbit vreodata serios. Sigur, ne salutam, ne intalneam… Tin minte si acum momentul in care am auzit ca pleaca.“) – si s-au incheiat in hohote de ras cu Bedros Horasangian – care, printre altele, a spus trei bancuri ce au inviorat sala.
Cum nu se pot reda fidel atatea ore de conversatii, discursuri, discutii, interventii, am selectat, in cele ce urmeaza, cateva pasaje care pot construi un puzzle Norman Manea in doua directii esentiale: scriitorul si omul.
Scriitorul Norman Manea
Editorul, criticul si poetul Bogdan-Alexandru Stanescu a vorbit, grosso modo, despre povestirile lui Norman Manea, despre gandirea magica, consistenta, care se perpetueaza, despre copiii care apar in prozele scurte ale autorului – „copiii nu mai au incredere in limbaj, ci in cuvinte“, „copiii lui Norman Manea sunt strigoi, au vazut si au auzit ce nu trebuia sa vada si sa auda“ sunt printre observatiile care mi-au atras atentia –, pe cand Victor Ivanovic a ales sa discute despre conditia exilatului („si eu traiesc in exil, mi-e dor de limba si de prieteni“) si sa sublinieze importanta copilariei pentru orice artist – „Din copilarie porneste cel mai fabulos proces din viata unui om: formarea lui. Bildung e foarte importanta in opera lui Norman. Anii de ucenicie, Despre clovni si Intoarcerea huliganului sunt, impreuna, o traiectorie initiatica, un scenariu mitic“.
Criticul literar Paul Cernat a avut un discurs consistent, amintind de interventiile subtile ale lui Norman Manea, de portretul sau intelectual, dar si uman – „Norman Manea este asa cum ar trebui sa fie un mare scriitor: intelectual, umanist contemporan, o constiinta a epocii lui si purtatorul unui destin. Norman Manea e coerent cu el insusi“ –, de rezistenta acestuia intr-o „cultura a traumei“ (Holocaust, totalitarism, exil etc.), experienta care „…l-a intarit, nu diluat“, de literatura sa, „greu de sintetizat in cateva fraze“, cu o „dimensiune fictionala, una memorialistica si una eseistica“, de tipul de scriitori, afirmand ca Norman Manea este „un scriitor reflexiv, asa cum rar am avut“ si se remarca prin „calitatea perspectivei, a atitudinii interioare“, dar si prin „umor si ironia fine, un rafinament concurat numai de integritatea etica pe care o simti in toti porii scrisului sau“, ca autorul este o „constiinta lucida si critica a ceea ce numim globalizare“, „un om al dialogului“. A conchis: „Intre opera si om nu este nici o deosebire“.
Robert Boyers a pus accentul pe faptul ca „Norman Manea nu se poate gandi la identitate la singular, ci la plural. Este o persoana in serie, in sensul bun“, iar Ingemar Nillson s-a oprit indeosebi la casa melcului – un simbol pentru exilat, cel care poarta cu sine limba, un loc pentru ascuns, reflectat, orientat – si la cat de mult au contat pentru Norman Manea nu numai cartile scrise, ci si cele citite – „biblioteca este fortareata unui om“.
Magda Carneci amenda, in discursul sau, inertia sociala, pasivitatea politica si autismul civic la scriitorii romani, completand ca retragerea, neimplicarea, semi-anonimatul fac parte inca din cotidianul academic roman. „Nu e usor nici in timpul acestui capitalism sa-ti pastrezi identitatea, sa creezi…“, spunea aceasta, asa ca „scrierile lui Norman Manea trebuie citite urgent. Avem in continuare nevoie de efortul lui uman si scriitoricesc. Pentru a fi un om complet in societate“, cu atat mai mult cu cat „eseurile lui Norman Manea raman vii, actuale, dureros de adevarate“.
Britanicul Paul Bailey a avut o interventie pe masura umorului sau. A recitat in limba romana Peste varfuri, de Mihai Eminescu, fiind convins ca poemul rezuma melancolia tipic romaneasca. Apoi a rostit versul „O, tara trista, plina de humor“ al lui Bacovia, punandu-l in relatie cu scrierile lui Norman Manea, care, spunea Bailey, descriu foarte bine aceasta contradictie.
„Mi-e foarte greu sa-l despart pe scriitorul Norman Manea de prietenul Norman Manea“, si-a inceput Gabriela Adamesteanu discursul, continuand: „El este, cu siguranta, unul dintre cei mai importanti scriitori in viata“. A adus in discutie debutul poetic al autorului („calitatea poeziei la romancierul Norman Manea este de luat in seama“), dar si inteligenta prozatorului – „nu m-am indoit de inteligenta mea pana cand nu am inceput sa scriu proza. Inteligentii sunt mereu altii, prozatorii stau pe scaun si scriu, asa e preconceptia. Norman Manea este insa un prozator inteligent. Romanele sale sunt rafinate, pline de sens, stiu sa spuna cum este un lucru, dar si contrariul lui. Acestea, impreuna cu umorul sau, sunt farmecul literar al lui Norman Manea“.
Singurul invitat roman care a vorbit in limba engleza, Caius Dobrescu a subliniat, printre altele, ca „e minunat ca Norman Manea a reusit sa patrunda in interiorul limbii“, ca scrisul sau are „forme vibrante de interogatii“, ca „balanta dintre ironie si empatie este echilibrata“ si, mai ales, ca „ar trebui sa-i fim recunoscatori lui Norman Manea pentru literatura sa, un dar spiritual“. Maria Nadotti evidentia ca „este multa tandrete in ceea ce scrie Norman Manea“ si multa incertitudine – „cand cineva este prea sigur de ceva, avem o problema. E minunat ca Norman are multe indoieli si ridica multe semne de intrebare“.
Florence Noiville a discutat volumele Despre Clovni. Dictatorul si Artistul si Intoarcerea huliganului. Mi s-a parut interesant ca a afirmat ca „exilul este teribil, dar este si un privilegiu, ne determina sa ne gandim, sa ne analizam“ si ca „singura tara pentru un scriitor este propria sa limba“, asa cum crede, de altfel, si Norman Manea. A expus, dupa aceea, cateva motive pentru care opera acestuia este potrivita pentru generatiile urmatoare: incredere, putere, umor, talent, viziune, intelepciune. „Este o literatura a rezistentei. Am incredere in Norman Manea, in scriitura si in temele pe care le trateaza. Cartile lui sunt un dar incredibil pentru viitorii cititori.“
Antonio Muñoz Molina este convins ca „un scriitor este un om liber care-si scrie cartile“ si este „propria sa voce, se reprezinta pe sine“. Spunea ca punctul in care un scriitor devine universal este acela cand respectivul este capabil sa scrie despre experienta sa personala intr-un stil accesibil oricui il citeste, din orice parte a lumii. Ceea ce, completeaza el, a facut Norman Manea, cel care a avut un destin de strain, strain care, in timp, va deveni personaj central al tarii sale, crede acesta. Dintre temele extrem de importante de care s-a ocupat Norman Manea in scrierile sale, Molina a mai vorbit despre memorie, uitare si cautare continua.
„Are un loc sigur in istoria literaturii romane“, era de parere Mircea Martin in ceea ce-l priveste pe Norman Manea, „un profesionist al scrisului, dar si al cititului“, adauga acesta, „un comentator aplicat care nu paraseste niciodata textul“, „are comentarii de perspectiva, remarcabile“, un om care „n-a scris pentru a se pune in valoare pe sine, ci pe ceilalti“ si al carui „exercitiu critic s-a intins si in scriitura sa“.
Omul Norman Manea
Din cate am auzit la sesiunea aniversara dedicata lui Norman Manea, putem sa retusam, fara griji, un portret al acestuia. Astfel, Norman Manea, in viziunea invitatilor, este „generos si sever. Iubeste sa spuna adevarul“, „un om al ironiilor. Ironia este mediul lui natural, e aerul pe care il respira“, „un om liber“ (Robert Boyers), „un personaj interesant al lumii in care traim, aici si acolo, totdeauna in miscare“ (Maria Nadotti), „un partener de dialog“, „un om al conversatiilor fertile“ (Antonio Muñoz Molina), „un mare prieten. Caldura lui spontana te surprinde“, „uman, are o eleganta rara a relatiilor interumane“, „unul dintre cele mai lucide si reactive spirite din cate am cunoscut si citit“ (Magda Carneci), „un ganditor, un om care asuma problematica gandirii umane“, „ancorat in realitate“, „o privire ferma, atenta la detalii, o trimitere la conditia umana in general“ (Andrei Plesu), „unul dintre cei mai importanti intelectuali din lume“ (He Lea Wakeman).
Mai mult, Nicolas Cavaillès, cel care a si tradus Sertarele exilului, spunea ca „tandretea, generozitatea, calduroasa ironie cu ceilalti si umorul lui sunt deosebite si irezistibile“ si ca il considera pe Norman Manea modelul sau, atat literar, cat si uman. De cealalta parte, Monica Zgustova a tinut sa spuna ca „nimeni nu mi-a vorbit despre ciuma comunista in modul in care a facut-o el“, iar Mariana Gorczyca a insistat sa vorbeasca despre prietenie si familie, foarte strans legate de literatura, despre faptul ca „farmecul personal al lui Norman Manea, felul sau de a trece prin lume“ au marcat-o. Paul Bailey a marturisit ca cel mai mult ii place la Norman Manea umorul si a recunoscut ca desi stia cate ceva despre Romania inainte sa-l citeasca si cunoasca, scriitorul roman l-a invatat si mai multe. Si Andrei Plesu a enumerat cateva dintre lucrurile care ii plac la autorul roman. In primul rand, faptul ca e gently sardonic si a melancholic liberal, asa cum spuneau criticii straini in recenziile lor. Apoi, i s-a parut inspirat termenul „Trans-Tristia“, folosit de Norman Manea in Laptele negru, si a afirmat ca este de acord cu acesta in ceea ce priveste excesul de informatie pe care lumea virtuala il creeaza si care adanceste problemele noastre de comunicare si multe, multe altele. Mercedes Monmany aprecia la Norman Manea „calitatea morala, etica, de a transmite experientele sale, cele ale exilului, traumei“ si „decizia de a nu tacea. Niciodata“. De asemenea, aceasta era convinsa ca „Norman Manea face parte din genealogia europeana, din mostenirea pe care o avem“.
Cea mai emotionanta „declaratie“ i-a apartinut lui He Lea Wakeman: „Scrisul lui Norman Manea imi este drag, e foarte apropiat de mine“ si, in incheiere, „Norman, te iubim, continua sa scrii, inseamna foarte mult pentru noi“.
Norman Manea despre Norman Manea
Ultimele cuvinte de la sesiunea aniversara „Norman Manea – o viata“ i-au apartinut chiar lui Norman Manea. Acesta si-a inceput discursul in engleza, dupa care, cu o ironie fina („Sunt convins ca in aceste zile petrecute in ex-Micul Paris, cum era numit Bucurestiul inainte de vremurile comuniste paradisiace, ati reusit sa invatati perfect limba romana, asa ca imi permit sa vorbesc in limba mea“), a trecut la limba materna. A multumit celor care au venit „de departe sau de pe strazile invecinate“ la „aceasta reuniune amicala“ si a trecut in revista, cu umor, nasterea, experienta lagarului, copilaria, incercarile prin care a trecut, exilul si, iata, reintoarcerea fragmentara in tara sa.
Senin, a sfarsit astfel: „Dar pentru ca viata, viata mea, nu a fost doar biografie, ci si bibliografie, as rezerva, ca incheiere, doar cateva cuvinte despre boala si terapia scrisului. Sunt cuvintele lui Henry James: „Infaptuim ce putem, oferim ce avem. Indoiala este pasiunea noastra, iar pasiunea este in indoiala. Restul e nebunia artei“. „We do what we can, we give what we have. Our doubt is our passion, and our passion is our doubt. The rest is the madness of art.“
Ultimele sunete din Sala „Ion Heliade Radulescu“ a Bibliotecii Academiei Romane au fost aplauzele puternice.