E inevitabil, trebuie sa deschid dialogul cu aceasta intrebare: cum va raportati la Muzici si faze dupa 16 ani de la prima publicare?
Este singura carte scrisa de mine pe care simt nevoia sa o mai deschid. O fac rareori, iar atunci raportul meu depinde de pasajul pe care il recitesc. Sunt, desigur, si pagini la care as renunta, dar de regula mi se intampla sa zambesc sau chiar sa rad. Cand ma gandesc la carte fara s-o deschid, am mereu sentimentul ca imi scapa ceva. Nu cred ca un scriitor poate ajunge la o „imagine“ clara si definitiva a propriilor productii.
Ce v-ati fi dorit sa se intample cu romanul dumneavoastra de debut si nu s-a intamplat?
Sa fi avut parte de o expunere mai buna si de o receptare mai fireasca. Primele doua editii s-au tiparit in tiraje mici si s-au gasit cu greu in librarii. In schimb, publicarea unui fragment intr-un manual alternativ de clasa a IX-a mi-a adus o faima nedorita. Precizez ca am acceptat aceasta publicare in conditiile in care programa pentru clasa a IX-a nu avea ca obiectiv familiarizarea elevilor cu „marii scriitori“ (etapa prevazuta incepand cu clasa a X-a), ci stimularea placerii de a citi. In conceptia autorilor manualului, fragmentul nu era menit sa „canonizeze“ un scriitor debutant, ci sa ilustreze o tema (jocul). Cu toate acestea, sub influenta oculta a „concurentei“ de pe piata manualelor, presa a mizat pe un scenariu in care scriitorii tineri urmau sa ia, peste noapte, locul cuvenit celor consacrati. Ca si cand acuzatia de impostura n-ar fi fost suficienta, eu m-am confruntat si cu cea de pornografie. Cuiva nu i-a scapat faptul ca in fragmentul din romanul meu era mentionata, cu totul in treacat, revista Playboy.
S-a tras concluzia ca autorul ii indeamna pe elevi sa citeasca asemenea reviste. Cum nici asta nu era de ajuns, romanul a fost scanat cu maxima vigilenta in cautare de scene „tari“. Nu s-a gasit nici una, protagonistul de 15 ani al romanului, Tinut, fiind inocent la acest capitol. S-au gasit, in schimb, cateva mostre de expresii „vulgare ori licentioase“. Scoase cu grija din context, acestea au fost distribuite presei „de la centru“, pentru a nu se mai pierde timp cu lectura. Cativa reporteri de televiziune le-au pus sub ochii unor venerabile doamne profesoare de romana, in timp ce erau intonate cu multe „puncte-puncte“ de niste voci cavernoase. Doamna Lia Olguta Vasilescu a marcat apogeul acestui carnaval mediatic numindu-ma, intr-un articol, „pornograful de serviciu“. Desi n-am inteles nici pana azi in al cui serviciu sunt, nu-i pot contesta respectivei doamne competenta in materie de pornografie si de servicii. Dupa cum era de asteptat, intreaga poveste a avut pentru cartea mea efectul unei nesperate publicitati gratuite. Cativa prozatori mai tineri mi-au marturisit ca ei s-ar fi considerat norocosi in situatia mea. Nu le doresc un asemenea noroc. Nu-mi place sa pozez in victima, dar am avut destule ocazii in acesti ani sa-mi dau seama cat de greu se sterge un asemenea stigmat.
E posibil sa fi citit cu alti ochi acum, insa romanul mi s-a parut si mai inchegat decat imi aminteam. Sa fie senzatia aceasta datorata modificarilor pe care le-ati facut? Concret, ce inseamna ca aceasta editie este „revazuta“?
Paradoxal, inseamna ca este mai apropiata de prima editie, cea din 2000, decat de a doua, din 2003, in care multe episoade apar mai dezvoltate narativ. Din clipa in care am renuntat la ideea de a face modificari, am considerat ca textul trebuie sa fie cat mai asemanator cu cel care a obtinut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Exista insa multe revizuiri microscopice, de la evitarea unor repetitii de cuvinte la topica si punctuatia frazelor.
Am auzit prima data de Muzici si faze chiar in clasa a IX-a (n.m. protagonistul-narator „intra“ in roman la finalul clasei a IX-a), in 2004, de la profesorul meu de limba si literatura romana, care ne-o recomanda inflacarat. Cum credeti ca ar citi-o adolescentii de acum?
Dupa primele doua editii, am fost invitat la mai multe intalniri cu elevii claselor a IX-a de la cateva licee bucurestene. M-am dus putin timorat, convins ca romanul meu va fi privit ironic-ingaduitor, ca o istorioara „de pe vremea comunismului“ cu magnetofoane sovietice, discuri de vinil, sucuri Ci-co si alte vestigii istorice. Reactia a fost insa neasteptat de calda. Pe langa multe intrebari legate de ce este adevarat si ce nu din episoadele povestite, am cules cateva aprecieri cu atat mai elocvente cu cat au fost indirecte. O fata, de pilda, a spus ca a citit cartea in „doua nopti si jumatate“ si ca i-a parut foarte rau atunci cand s-a terminat. In anii care au urmat, am mai gasit asemenea semnale si pe retelele de socializare. O alta fata isi intreba prietenii daca nu stiu „vreo carte noua scrisa in stilul Muzici si faze“. Pe aceasta baza, ma simt indreptatit sa cred ca si unii dintre adolescentii de azi vor citi romanul cu placere.
Recitind sau citind o parte dintre cronicile de ieri si de astazi la acest roman, am intalnit o constanta: recenzentii deplangeau faptul ca e singurul roman semnat de dumneavoastra sau ca acesta a ramas, pe nedrept, in underground. Inainte sa debutati editorial cu proza, ati publicat grupaje de poezie, iar dupa Muzici si faze ati scris numai volume stiintifice. De ce nu v-ati intors in toata aceasta perioada la a scrie literatura, mai ales ca ati avut parte numai de reactii entuziaste din partea criticii? Ori, daca ati continuat sa scrieti, de ce nu ati mai publicat?
Eu scriu destul de chinuit, cu multe variante, si mi-e greu sa ma impart intre literatura, teoria literaturii (domeniul meu) si activitatile didactice. Adaugati la asta faptul ca o a doua carte ar trebui sa fie altceva decat Muzici si faze, si, daca se poate, una mai buna.
S-ar putea ca criticul Dan C. Mihailescu sa fi avut dreptate atunci cand mi-a prezis, amical, ca „voi, cei care scrieti despre adolescenta, scrieti o singura carte“. Din variantele pe care le-am acumulat pentru aceasta a treia editie s-au conturat, totusi, cateva mici bucati care ar putea duce, in viitor, la un volum de povestiri.
Cat de mult conteaza biografia in literatura dumneavoastra? Sunt cateva paralele care se pot face, daca insistam.
Foarte mult, desi, daca vorbim despre fidelitatea fata de fapte, destul de putin. Nici una dintre „fazele“ povestite in roman nu s-a petrecut in realitate asa cum am povestit-o. Nici nu ar fi fost posibil, pentru ca amintirile din anii ‘80 sunt putine, vagi si imposibil de datat. O parte din intamplari sunt deformate, altele pur si simplu inventate, pe masura ce scriam. Ca sa dau un singur exemplu, prima mea prietena nu a fost fata numita in roman „Hari“. E vorba de o colega din scoala generala fata de care, cu toate ca „le aveam cu vrajeala“, nu am reusit niciodata sa-mi inving timiditatea. Poate ca tocmai de aceea am avut-o mereu in minte, in timp ce scriam. Ciudat e ca, inventand majoritatea replicilor si situatiilor, nu am avut niciodata sentimentul ca fabulez, ci, dimpotriva, ca retraiesc lucruri petrecute aievea. Asa-numita „realitate“ a contat foarte mult, ca suport. Pe langa modelele din viata ale personajelor, locurile au fost foarte importante. Era suficient sa ma gindesc la curtea blocurilor din Panduri, vechea mea adresa, la zona Academiei Militare, la strazile din Cotroceni, pentru ca scrisul sa mearga de la sine.
Stilul dumneavoastra este inconfundabil, oralitatea fiind cel mai mare atu al cartii. Cum gasiti proza contemporana romana a ultimilor ani din acest punct de vedere, al stilului?
Atat cat pot sa generalizez pe baza lecturilor mele – remarcabila! Ma gandesc la scriitori ca Sorin Stoica, Ionut Chiva, Adrian Schiop, Filip si Matei Florian, Marius Chivu si altii, al caror precursor este Marin Preda prin faptul ca „vocea“ lor se aude distinct la lectura. In ceea ce ma priveste, oralitatea nu este decat pe jumatate o descoperire. Era maniera de a vorbi a lui „Mimi“ (Vivi), prietenul mai mare cu cativa ani al lui Tinut. El m-a initiat in majoritatea „fazelor“ despre ceilalti baieti din curte. In semn de recunostinta, ii cedez, pe alocuri, prerogativele de narator.
Ce feedback primit pana acum v-a emotionat cel mai tare? Dar dezamagit?
Pot sa incep cu dezamagirea? E vorba de prestatia de moderator a domnului Gadea, dintr-o emisiune la care am participat iluzionandu-ma ca voi putea sa-mi apar romanul de acuzatia de pornografie. De cate ori incercam sa argumentez, acest domn ma intrerupea intrebandu-ma daca nu mi-e rusine ca am scris o asemenea carte. O facea pe un ton atat de moale si de putin convins incat, dupa surpriza initiala, mi-am dat seama ca el n-avea nici o vina. Intrebarea cu pricina ii era suflata prin casti. La cealalta extrema, m-a impresionat o recenzie pe care, fara sa ma cunoasca personal, regretatul Sorin Stoica a scris-o de mana si a strecurat-o intre paginile unui exemplar din Muzici si faze dintr-o librarie, adresand-o eventualului viitor cumparator. A fost gasita dupa disparitia lui si publicata in Dilemateca. Cred ca frumusetea gestului nu mai are nevoie de nici un comentariu.
Care a fost primul disc cumparat, primul muzician pe care l-ati ascultat?
Din pacate, nu-mi amintesc decat prima caseta. Mi-a inregistrat-o un baiat mai mare de la mine de pe scara, de la patru, dar nu Bodi, cum scriu in roman. Un lungan cu niste evazati uriasi, care ma fascinau. Aveam 11 sau 12 ani si mi-a fost rusine sa-l abordez, asa ca maica-mea a negociat cu el, plasandu-i un pachet de Kent. Mi-a inregistrat o selectie de melodii din repertoriul Deep Purple, Led Zeppelin, Jethro Tull, Pink Floyd, Queen, Black Sabbath, Supertramp etc. Desi am ascultat-o pe un biet casetofon mono, a fost durere! Cateva zile n-am mai iesit afara, la joaca.
Sa ne imaginam ca Tinut si prietenii sai ar avea varstele din roman astazi, in 2016. Ce muzici credeti ca si-ar descarca sau ar asculta pe YouTube?
Incerc sa-mi imaginez, dar scenariul scartaie putin. In primul rand, Tinut ar fi strambat din nas la ideea „descarcarii“, pentru ca sedintele meticuloase de inregistrare pe benzi sau pe casete faceau parte din ritualul „gastii“. In al doilea rand, oferta nelimitata de azi i-ar fi rapit „obiectul muncii“ – discurile obtinute cu greu pentru a fi „puse la bataie“. E clar ca raritatea acestora constituia un capital simbolic. In ce priveste muzicile, ar fi ales echivalentele actuale ale hard-rockului si rockului progresiv, deci, probabil, rockul alternativ, desi mie genul acesta mi se pare prea „ecologist“. De cate ori ascult asa ceva, din curiozitate, imi vine in minte un adevar fundamental pe care Keith Richards i l-a spus lui Tom Waits: ca un disc de rock adevarat e musai sa fie „dirty“.
Cum stam cu critica literara contemporana, din punctul dumneavoastra de vedere?
Va referiti, probabil, la critica de intampinare, pentru ca volumele de exegeza aproape au disparut. Nu citesc regulat revistele literare, asa ca nu pot oferi o opinie avizata. Nu sunt de acord, totusi, cu lamentatiile celor care ii considera pe toti criticii din ultimul val, in bloc, „inculti“, partizani sau mercenari. Fara sa dau nume, cativa mi se par remarcabili. Am facut si eu, intermitent, cronica literara, asa ca stiu ce greu se ajunge la o judecata de valoare care sa nu constea din cateva formule circumstantiale.
Mai cititi din pura placere a lecturii? Daca da, ce anume?
Iarasi „din pacate“ – destul de rar. Lectura de placere devine din ce in ce mai rara dupa varsta adolescentei, si asta nu numai din considerente de timp. Nu am un gen preferat. Din ce am citit in ultima vreme, mi-au placut foarte mult povestirile lui Marius Chivu din volumul Sfarsit de sezon.