Toti ochii sunt atintiti spre televizoare, ca intr-un talkshow generalizat. Candidatii pentru posturile-cheie de dupa tranzitie se aliniaza in fata turnului lui Trump din inima Manhattanului ca la o preselectie. Pe cineva va alege? Isi va respecta promisiunile infioratoare din campanie sau se va inconjura de oameni cumpatati, care vor fi capabili sa-l struneasca? Ce rol vor juca republicanii– se vor lupta pentru putere, vor incerca sa conduca sau se vor lasa fermecati de ideea puterii indeajuns incat sa inghita toanele presedintelui?
Suntem in biroul lui Gideon Rose, redactor sef al revistei „Foreign Affairs“, la o saptamana dupa anuntarea rezultatelor. Trebuie sa purtam o discutie despre libertatea presei intr-o democratie, despre rolul acesteia, despre importanta increderii si a analizei nepartinitoare. Gideon Rose intra in birou intr-o camasa alba, desfacuta la gat, cu figura unuia dintre cei mai infranti oameni pe care i-am vazut vreodata. „I feel heartbroken and intellectually at see. Mi se cere sa vorbesc din calitatea unui expert in politica externa, dar e limpede, cum ne-au lovit pe toti aceste rezultate, ca mai avem foarte multe de invatat“. Isi framanta mainile si vorbeste mai onest decat multi dintre cei care, analizand rezultatele alegerilor, le-au pus in carca paturii sociale a muncitorilor albi, ce-si vor slujbele inapoi.
Analizand la rece rezultatul, Gideon Rose spune ca au existat trei tipuri de persoane care le-a anticipat. Pe de o parte au fost unii realizatori de sondaje de opinie, care aveau modele deosebit de bizare si care-l dadeau de mult timp pe Trump castigator. Insa pe acestia, pe care-i poti numara pe degetele de la o mana, Gideon nu-i baga prea mult in seama: „E ca si cum ai avea un ceas care nimereste ora exacta de doua ori pe zi“. Apoi a fost un numar mare de oameni care au simtit ca exista un val de sustinere in crestere pentru Donald Trump, dedus si din manifestarile pasionate de la mitinguri. „Insa raspunsul profesional pentru asta a fost o condescendenta dispretuitoare.“ Cea de-a treia categorie, in analiza lui Rose, este cea a prietenilor pe care ii are din patura superioara a societatii, oameni care fac parte din elita, dar care s-au ridicat din popor. Acestia au spus ca, cunoscandu-i pe cei alaturi de care au crescut, lucrurile care ii enerveaza si la care reactioneaza, „stiau ca mesajul lui Trump va merge direct la tinta“ si ca populismul este o amenintare serioasa. „Si suntem acuzati ca noi, presa, nu am facut nimic pentru asta“, se rasteste Rose, trantind pe masa ultimul numar din „Foreign Affairs“.
In numarul pe lunile noiembrie/decembrie, editorii si colaboratorii revistei au abordat subiectul populismului din Europa si cum s-ar putea extinde acesta catre SUA la alegerile care urmau la o saptamana dupa ce a aparut revista. „Riscul exista, l-am simtit cu totii, dar nu am vazut de unde a ajuns la acest nivel. Problema este insa ce se va intampla de acum incolo“, explica Gideon Rose. „Se afla in joc tot ceea ce inseamna mecanism democratic. Avem o serie de perspective sumbre. Exista cateva sanse mici pentru o catastrofa globala si exista sanse mari pentru o catastrofa de mai mici dimensiuni. Suntem acum ca in perioada de dupa 9/11. Atunci, cel putin o luna, lumea a fost socata, nu stiam ce s-a intamplat. Abia apoi lucrurile au inceput incet-incet sa se aseze. Cred ca ma aflu in situatia colegilor din Turcia cu care vorbeam recent si trebuie sa invatam sa luptam si sa facem dizidenta media.“
Increderea in presa, la pamant
La cateva saptamani dupa alegeri, Donald Trump i-a chemat la o intalnire neoficiala la palatul sau din New York pe principalii jurnalisti TV din State. Acestia s-au prezentat, crezand ca va fi vorba despre o discutie care va stabili principalele repere de colaborare, de accesul presei la presedinte, care devenise haotic odata cu desemnarea lui Trump ca presedinte ales, dar care nu a ocupat inca Biroul Oval, si ca va exista poate o pace, dupa o campanie in care Trump a sters pe jos cu toti. Intalnirea a avut loc in secret, in spatele usilor inchise, si jurnalistii au avut parte de o primire la care nu s-ar fi asteptat – Trump a sters pe jos cu ei din nou, in privat, si apoi a lasat sa ajunga la restul presei informatia ca jurnalistii au plecat cu coada intre picioare de la intalnire. Jurnalistii erau prinsi intre ciocan si nicovala – luand atitudine publica impotriva presedintelui insemna sa reia in spatiul public informatiile asupra carora au convenit ca sunt „off the record“, confirmand astfel acuzatiile lui Trump, care ii califica drept nedemni de incredere si chiar canalii. Insa tacerea a oferit o noua victorie, mica, dar importanta, in lupta cu presa presedintelui ales al SUA.
La finalul lunii octombrie, Departamentul de Stat se afla intr-o agitatie foarte mare, legata de momentele de tranzitie ce urmeaza din ziua alegerii pana in ianuarie. Jurnalisti de la mai multe publicatii se perindau intr-o sala mare, in care John Kerry vorbeste despre rolul presei intr-o societate totalitara – acelasi John Kerry care a transmis pe 1 decembrie ultimul mesaj, sobru si tern, al administratiei Obama catre Bucuresti: „Daca va spune cineva ca o tara nu este pregatita pentru democratie, spuneti-le ca n-am intalnit niciodata o tara pregatita pentru dictatura si, adesea, aceasta este singura alternativa“, acesta a fost mesajul din octombrie, nu cel tern din decembrie.
Loviturile asupra presei americane cad in valuri. Increderea in presa a scazut in SUA de la un maximum de 55% in 1999 la un minimum istoric de 32% in 2016 si niciunul dintre jurnalistii de la „Boston Globe“, „New York Times“, „The Politico“, RealPolitics, „Washington Post“ sau Bloomberg cu care am vorbit nu cred ca exista vreo solutie imediata de recuperare a acesteia. In SUA exista o criza mare legata de „confirmation bias“ in presa, se fac studii de zeci de mii de dolari in universitatile americane pentru a intelege acelasi fenomen cu care ne luptam in Romania, dar caruia inca nu i-am gasit un nume. Oamenii aleg sa se informeze din sursele care le confirma convingerile si, indiferent cat de bine si de obiectiv reflecta unele canale realitatea, cei care nu sunt interesati sa afle adevarul le vor ocoli intotdeauna. „Intram intr-o era care se afla dincolo de adevar, cand oamenii deschid televizorul sau citesc ziarele si nu mai cauta sa afle in ele adevarul“, avea sa spuna, cateva saptamani mai tarziu, unul dintre jurnalistii emblematici ai SUA, Dan Rather.
Insa in respectiva zi de final de octombrie, la Departamentul de Stat toti jurnalistii prezenti au spus ca acea campanie, indiferent de cine urma sa castige, „ne-a provocat de departe cea mai mare sila dintre toate“. La trei paneluri, in doua zile, am auzit oameni de la canale media importante cum spuneau, cu aceeasi expresie, ca ar vrea sa rupa calendarul de pe perete, sa dea fast-forward si sa inceapa perioada de dupa 8 noiembrie. {i lucrurile aratau rau in sanul presei chiar si fara zbuciumul provocat de Donald Trump. Mary Louise Kelly, de la NPR (National Public Radio), a spus ca exista o retinere enorma a jurnalistilor sa foloseasca orice mijloace de comunicare care lasa „electronic trail“ – s-a ajuns pana la punctul in care nu se foloseste mai deloc e-mailul in comunicarea cu orice sursa in afara celor oficiale, institutionale, pe chestiuni banale. De cealalta parte, Christopher Drew, jurnalist de investigatii la „New York Times“, apreciaza ca felul in care se face presa acum difera atat de mult de anii ’80, incat „majoritatea articolelor publicate astazi de NYT ar fi fost considerate in ’80 de opinie sau analize, nu «reporting news»“.
Insa, dincolo de puterea de autoanaliza la rece, presa americana a demonstrat si un grad ridicat de naivitate. Indira A.R. Laksmanan, jurnalist specializat in politica externa si editorialist la „The Boston Globe“, a intrebat un grup de oameni de presa din Cehia, Ungaria si pe mine, din Romania, despre „ce ar trebui sa ne asteptam de la Putin“. Cu o frica si cu o asteptare a deslusirii unui tipar – mai ca se astepta ca miscarile hackerilor (scandalul e-mailurilor si cel din Partidul Democrat) sa fie un prim pas intr-o actiune fatisa a Rusiei de a prelua controlul asupra SUA. „Ce urmeaza, care sunt pasii, la ce sa ne asteptam?“, se rostogoleau intruna, ca o cavalcada.
Un calm de Watergate
Dincolo de toate acuzele de „populist surge“, de intrebari retorice („Cum de nu am anticipat asta?“) sau de identificarea unor conditii care au creat „furtuna perfecta“, putine voci au incercat sa ramana lucide. Insa si mai putine se pot lauda, in luciditatea lor, cu prezenta de spirit a deja celebrului Bob Woodward. Intr-o discutie degajata de vreo ora si jumatate, Woodward a aratat ca e mai usor „sa explici crearea Universului decat sa explici alegerile din SUA“, mai ales tinand cont de candidatii de anul acesta. Discursul despre Trump a fost standard, dar fara patosul pe care-l vedem in presa. A spus insa ceva interesant despre Clinton, pe care o stie inca din ’94, cand sotul ei era presedinte. Daca in urma cu 20 de ani era unul dintre cei deschisi politicieni, vremea a facut-o sa fie, pe alocuri, la fel de manipulatoare in discutia cu presa precum e Trump. A explicat si ca are o mare problema de incredere. „Cand vorbeste in public, arata de parca nu spune adevarul. Sau nu intreg adevarul. Ce o impinge pe o femeie de aproape 70 de ani sa vrea sa ajunga presedinte? Ce o motiveaza?“ Legat de problemele presei de astazi, Bob Woodward spune ca jurnalistii au devenit foarte agresivi si ca a disparut un fel de a face jurnalism – drumul catre sursa, usile inchise in nas si tacerile prelungite care „aspira adevarul de oriunde“.
Bob Woodward a dezvaluit si ca Jeff Bezos, patronul Amazon care a cumparat „The Washington Post“, cu care colaboreaza jurnalistul, l-a chemat la o intalnire in care l-a intrebat daca – dispunand de resursele necesare – putea fi evitata ajungerea lui Nixon la carma SUA si puteau fi dezvaluite mai din timp umbrele care ii bantuiau trecutul. Woodward a fost sceptic, insa Bezos a decis ca, pentru aceste alegeri, o echipa a „Washington Post“ sa aiba intreaga sa sustinere financiara. Si rezultatul s-a vazut intr-o serie de investigatii de exceptie asupra trecutului ambilor candidati, care insa nu au reusit sa incline balanta pe 8 noiembrie.
Votanti incerti
Statisticile aratau ca Trump urma sa fie votat de tot valul anti-establishment, cum ar fi cei care au suferit de pe urma politicilor de asigurare implementate la nivel national sub umbrela Obamacare sau muncitorii care cereau locuri de munca bine platite in industria americana. Am cunoscut insa in Phoenix, Arizona, nu doar oameni de afaceri, ci si studenti, imigranti, albi, negri sau latino, care erau fie sprijinitori deschisi ai lui Trump, fie nu au vrut sa voteze sub nici o forma cu Hillary Clinton. Si situatia a fost la fel in toate statele din centrul SUA, umbrite de presa care s-a bazat atat de mult pe sondajele de opinie incat a uitat de oamenii din spatele lor. La o intalnire din prejma datei de 20 noiembrie, o jurnalista de la „Washington Post“ a explicat ca avea rude in statele care au ajuns sa voteze cu Trump intr-o proportie covarsitoare si cu care vorbise, cu sase luni inainte de alegeri, si n-ar fi votat niciodata cu noul presedinte ales al SUA. „A fost o problema care nu s-a reflectat in presa – ce s-a intamplat cu oamenii acestia, ce i-a schimbat in sase luni atat de mult incat sa se intoarca state intregi si de ce nu am vazut asta in presa?“
Insa exemplele roiau pe strazile din toate statele, daca voia cineva sa le gaseasca. Tommy, care a votat intr-o scoala dintr-un district al Phoenix, Arizona, ilustreaza cel mai bine tiparele eronate ale sondajelor. „Antreprenor independent“, veteran de razboi, negru, Tommy nu crede ca este nici o problema sa votezi cu cineva care isi ataca semenii pe chestiune de rasa, drepturi civile si egalitate, cand alternativa este cineva care e responsabil „de moartea oamenilor nevinovati din Libia, Irak sau Siria“. In ochii lui, Clinton e vinovata de toate greselile puse in spinarea administratiei Obama in ultimii opt ani si crede ca in viitor ar trebui ca armata SUA sa intervina activ in aceste zone de conflict. Este prima data cand iese la vot, pentru ca vrea sa aduca o schimbare despre care sa se vorbeasca pentru mai multe generatii. „Sunt mandru sa fiu american si sper ca schimbarea va veni in aceasta tara indiferent de cine va ajunge presedinte. De asta avem nevoie, de schimbare. Am prieteni care cred ca votul nu conteaza, care nu merg la urne si am fost si eu unul dintre acesti oameni, care am considerat ca votul e irelevant. Insa fiindca alegerile acestea sunt atat de controversate, cum amandoi candidatii sunt la mai putin de 50% din ce vrea America, am crezut ca 1% al meu poate decide.“ Exista o patima care il macina pe Tommy si pe care o vezi in ochii multor sustinatori ai lui Trump. Alegerile reprezinta pentru el o chestiune morala, practica, imediata, personala, nu voteaza ideologii si viitor, vrea un lucru palpabil, pe care sa-l resimta – trupe in Siria impotriva ISIS, industria sa se intoarca in SUA, America sa redevina mare. „Avem candidati necalificati, e fara precedent, stirile nu spun adevarul, mint. Traim intr-un sistem corupt.“
De aceea previziunile si scandalurile de acum, inaintea definirii concrete a echipei lui Trump, sunt superficiale. Pentru ca, pentru a putea afisa o opozitie relevanta, presa trebuie sa faca o analiza pertinenta, reformatoare, pentru a intelege care a fost rolul ei in aceste alegeri. Si abia apoi sa-si arunce ochii obiectiv asupra presedintelui-ales.