Pe de o parte, 2016 a fost – iarasi – un an al atentatelor teroriste, de mai mica sau mai mare anvergura, comise de militanti islamisti: in Bruxelles, Paris, München, Berlin, dar si in localitati mai mici din Europa Occidentala. Asta nu inseamna ca intre extremistii musulmani si agresorii sexuali sus-pomeniti ar fi existat vreo legatura: nu cred ca ISIS sau Al-Qaida pregatesc in taberele lor de lupta pipaitori de europence sau golanasi de cartier. Dar, din perspectiva europeanului mediu, ei intra in aceeasi categorie: cea a strainilor (de continent, cultura si religie) care tulbura stabilitatea lumii civilizate.
De cealalta parte – si in stransa legatura – s-a vazut o crestere rapida a miscarilor nationaliste, xenofobe, izolationiste, care incep sa castige tot mai mult teren in intreaga Europa. In Austria n-a lipsit mult ca presedintele ales al tarii sa fie un exponent al dreptei extreme. In Germania castiga tot mai mult teren partidul anti-imigratie al lui Frauke Petry, Alternativa pentru Germania. Franta si Marea Britanie sunt in aceeasi situatie. Mai mult, guverne alese democratic, precum cele din Polonia sau Ungaria, restrang libertatile cetatenesti in numele sigurantei si stabilitatii. De dictatura abia mascata din Rusia nici nu mai are rost sa pomenim.
Ingrijoratoare e si scaderea generala a increderii in Uniunea Europeana. Cel mai vizibil semn al unei viitoare inchideri intre granitele nationale a fost referendumul organizat de britanici in vara, al carui rezultat valideaza iesirea Marii Britanii din UE. Ar putea fi doar un accident sau un semnal. Unul prost, oricum.
Pana si in Romania s-a inregistrat o scadere a increderii in Uniunea Europeana, combinata cu o crestere a nationalismului (usor) xenofob. De tot rasul, daca e sa judeci obiectiv, fiindca putina prosperitate din tara noastra depinde exact de UE. Un Romexit ne-ar lasa in scurt timp mai saraci decat ne-am imaginat ca putem fi, un fel de Republica Moldova ceva mai populata – dar nu pentru mult timp. (Altfel, „Romexit“ nu suna deloc rau.) In Romania am avut si doua serii de alegeri: locale si parlamentare. Ambele au fost castigate fara drept de apel de PSD. Rezultatul era previzibil, nu fiindca opozitia de dreapta n-ar fi existat si n-ar fi facut si ea, saraca, ce-a putut. PSD a castigat ceea ce ii apartinea din 1990 incoace – fiindca PSD nu este un partid, ci sistemul insusi, cu rotitele si angrenajele mostenite dinainte de revolutie, si e singurul care stie sa le puna in miscare. Pe de alta parte, a fost tot o victorie a conservatorismului, a nationalismului soft, a „mandriei de a fi roman fara efort“.
Cam asta a fost. Au mai fost si cateva evenimente sportive de anvergura in care mandria de a fi roman s-a flescait rau de tot (Jocurile Olimpice de vara, campionatul european de fotbal), dar cui ii mai pasa de sport?
In rest, nimic deosebit. A fost un an prost (si, pe deasupra, si bisect, adica prost cu o zi in plus), in care, paradoxal, Romania a avut – zic eu – cel mai bun guvern din ultimele cateva decenii. O sa vedem la anul.