Va puteti imagina vreun angajat al sectiei de patrimoniu de la Radio Romania Muzical, invitandu-si colegii din Germania pentru a le oferi vreo inregistrare de arhiva din timpul razboiului? De s-o mai fi pastrand ceva, dat fiind aparentul haos – pana la proba contrara – ce domneste la noi in neinventariatele arhive muzicale de peste doua decenii?
Cati din interpretii straini, nume de rezonanta mondiala, trecuti prin Bucuresti dupa razboi si in anii 1950, amintiti cu admiratie in jurnalul Irinei Procopiu, aparut la Polirom, au putut fi ascultati in evocari la Radio Romania Muzical, de pe inregistrari din arhivele romanesti? Pianisti ca Livia Rév, Gyorgy Sebök, Monique de La Bruchollerie, de exemplu, dintr-o epoca in care cultura nu era inca filtrata prin alchimia „identitatii nationale“. Si cati dintre cei romani, astazi uitati sau nume complet straine generatiilor mai tinere?
Daca astazi, cum se repeta pana la satietate, „nu exista o piata“ pentru multe „produse“ culturale, intre care muzica – discuri si carte – ocupa un loc „privilegiat“, nu este oare vina si in mare masura rezultatul superficialitatii si al lipsei de empatie culturala a unor gardieni ai patrimoniului muzical, fie ai radioului si Electrecordului, fie directori la diverse arhive muzeale si din marile biblioteci? Un patrimoniu tratat nu o data precum moastele sfinte sau, si mai rau, proprietatea lor privata.
Am avut ocazia sa semnalez in mai multe randuri si „comertul cu moaste“ practicat cu multa discretie si perseverenta de Electrecord in Japonia, in timp ce in Romania nimeni – nici macar muzicienii profesionisti – nu are habar de CD-urile cu inregistrari simfonice ale unui Constantin Silvestri, Friedrich Gulda, Artur Rubinstein, Zecchi sau de cele de jazz ale admirabilului pianist timisorean si ale formatiei ce i-a purtat numele, Cvartetul Paul Weiner. Ce-i drept, in Japonia exista o piata, se pot castiga bani buni, iar culturalizarea japonezilor cu inregistrari de calitate din Romania este, desigur, o prioritate in raport cu dezinteresatii de cultura si saracii la punga romani!
In fond, nu existenta – sau, de ce nu? –, redezvoltarea unei piete culturale muzicale dupa douazeci de ani de declin intereseaza actorii culturali din Romania, ci castigul imediat si eventual imaginea, de preferinta in ochii proprii. Nimeni nu pare deranjat ca, la Concursul International „George Enescu“ de la Bucuresti, scoala muzicala romaneasca nu a fost capabila sa prezinte aproape nici un discipol in 2016, nimeni nu este deranjat ca implinirea a 20 de ani de la moartea lui Sergiu Celibidache nu a fost marcata de absolut nici un eveniment muzical notabil, nimeni nu este deranjat de superficialitatea realizarii unor asa-numite proiecte culturale pe internet, de la site-ul menit sa-l onoreze pe Dinu Lipatti la centenarul nasterii sale, pana la cel comercial al Electrecordului.
Sentimentul pe care il am, privind de la distanta si cu termeni de comparatie, probabil, nu intotdeauna la indemana imediata a celor din tara, este ca aceia in drept si responsabili in Romania sunt incapabili sa construiasca vreo autostrada culturala, marginindu-se, in cel mai bun caz, cu asfaltarea unor drumuri regionale. Intentiile bune ce paveaza din cand in cand peisajul lumii muzicale nu sunt nici pe departe de o respiratie larga.
Daca, de exemplu, este laudabil ca Ministerul Culturii a finantat in 2016 o editie a partiturilor pentru pian ale lui George Enescu, editata profesional de pianista Raluca Stirbat, nimeni nu da un raspuns intrebarii ce tiraj a avut aceasta editie si cum poate fi procurata de pianistii romani si straini. Deocamdata, cum mi-a povestit un pianist interesat de partituri, doar prin lantul slabiciunilor, daca cunosti un profesor din Romania care a primit volumul cadou si accepta sa-ti faca o xerocopie sau o scanare!
S-a spus ca exemplarele au fost trimise in dar propagandistic unor mari biblioteci din strainatate. Greu de inteles si absurd, in final, de ce volumele nu au fost puse in vanzare in marile librarii muzicale din strainatate. Pana vor fi catalogate de biblioteci, oferite spre consultare la sala si vandute prin multiplicare sau schimb inter-bibliotecar, va mai dura vreme buna, cu siguranta. Pentru cine nu crede, faceti o simpla cautare cu „musical score, George Enescu“ pe Google sau, mai exact, la Library of the Congress, pentru a va convinge.
Greu, adesea dezolant si deprimant sa faci fie si o trecere in revista a esentelor anului muzical romanesc 2016. Speranta si intentiile bune puse in fata de un ministru al culturii macar… cult, om de cultura european, si plin de idei – daca nu versat in capcanele birocratice, nationalismul atroce si mentalitatile sinucigase romanesti – de a demara constructia unei noi si adevarate sali de concerte la Bucuresti, s-au inecat in suficienta si dezinteresul pentru muzica al celei care i-a luat repede locul.
Aceeasi suficienta si incapacitate sta, mai mult ca sigur, si la baza deciziei de amanare cu inca un an a demararii restaurarii celor doua cladiri ale Muzeului National „George Enescu“ de la Bucuresti. De o posibila transformare intr-un muzeu a Casei Lipatti din Bucuresti, grija primordiala a unui meloman britanic (!), nici nu are rost sa mai amintesc.
Urmasul Corinei Suteu la Cultura, revenant-ul teolog Ionut Vulpescu, specializat in discursuri aniversare si de parastas, este putin probabil sa treaca la fapte, dat fiind conceptiile sale bizare despre patrimoniul arhitectural: „Cu totii avem obligatia morala si CHIAR legala [sic!] de a-l pastra si valorifica. Nici un minister din lume nu poate pune un jandarm in spatele fiecarui proprietar dornic ca, in numele dreptului de proprietate, sa distruga un imobil de patrimoniu sau sa instraineze pe sub mana un tablou. Ministerul poate doar sa elaboreze o legislatie si sa perfectioneze modalitatile legale de aplicare a acestei legislatii. Mai mult, din pacate, nu poate face. S-au daramat imobile clasate in patrimoniu… [dar] nu ne putem erija in Parchet sau Justitie. Cat priveste valorificarea patrimoniului, as spune ca nici ea nu ar trebui sa constituie obiectul de activitate exclusiv al Ministerului Culturii, ci in primul rand al Autoritatii pentru Turism“. [In primul rand – sic!]
Trista perspectiva 2017 cu un alt ministru care face turism in cultura!