Dar – sa nu ratez nici eu locurile comune dupa care se da in vant presa glossy – cum moartea face parte din viata, decesul a devenit un eveniment in sine, exploatat cu ipocrizie cucernica. Discuri retrospective, concerte in memoriam, tributuri „de suflet“, reeditari, piese rare, inedite s.a.m.d., ocupa timpul „adevaratilor“ fani si umplu conturile anonime pitite prin paradisuri fiscale. Ba sa nu exagerez: vreo fundatie de caritate pentru scarpinat puricii tot se alege cu niste donatii ce salveaza doar averea mostenitorilor de cuvenitele taxe si impozite. C-asa e-n showbiz! si, cum bine se stie, the show must go on! Asa ca si noi, cat ne va fi dat, mergem mai departe. Amintesc deocamdata cateva aparitii care n-au beneficiat de atentia cuvenita la rubrica saptamanala, asumandu-mi dinainte scaparile. In fond, la cate discuri apar azi in lume, cine poate sa tina clasamentul la zi, facut dupa criteriul calitatii? Cum adevarul nu se confunda cu dreptatea, nici valoarea nu se atesta prin vanzare, si nici alegerile mele nu poarta stampila „infailibil“.
Aparitia anului este o cutie cu 27 de discuri cuprinzand inregistrarile de arhiva din perioada 1965-1972 ale trupei Pink Floyd. Multe erau deja cunoscute sectei floydiene, insa auditia integrala ofera o experienta greu de egalat. Versiunea surround a discului Meddle este chiar exemplara, Live in Pompeii dezamageste. Editia, per total, a generat comentarii nabadaioase, datorate transpunerii neglijente pe suporturile purtatoare (CD, DVD ori Blu-Ray). Au fost descoperite si defecte de fabricatie, s-au cerut scuze, s-au schimbat exemplarele gresite. Deja nu mai asteapta nimeni responsabilitate din partea celor care gestioneaza produsele Pink Floyd, situatie ce aduce deservicii in primul rand muzicii. E greu de crezut ca vom apuca ziua normalitatii, asa cum straluceste la Yes, Jethro Tull sau King Crimson. Cele trei nume au pus si anul acesta in circulatie titluri mai vechi, atat in versiuni originale, cat si remasterizate, imbogatite cu material suplimentar picat la montajul initial, plus variante din concert – un rasfat pentru orice iubitor al muzicii de calitate.
De ce unii pot si altii nu? Daca era vorba de nume autohtone, explicatia taxa neseriozitatea noastra funciara. Cred ca faptele decidentilor in cazul Pink Floyd sunt motivate de cuvantul pe care Alan Greenspan, fost guvernator al rezervelor federale din SUA, l-a folosit ca sa-i caracterizeze pe autorii crizei financiare din 2007: lacomie.
Apropo de reeditari: e un pic straniu sa constat ca evenimentele lui 2016 sunt mai degraba reconfirmari ale valorilor consacrate decat explozii ale tinerei generatii.
Nu vorbesc de noile discuri ale numelor „legendare“, ci de repunerea in circulatie, la standarde moderne, a opurilor de referinta. Alan Parsons Project – Tales of Mystery and Imagination ; Peter Gabriel – Growing Up ; Mike Oldfield – Tubular Bells ; Jean-Michel Jarre – Oxygene ; Pixies – Doolittle ; Rush – 2112; XTC – Skylarking ; The Band – The Last Waltz ; Beatles – Eight Days a Week – The Touring Years ; Depeche Mode – Video Singles Collection ; Lou Reed – RCA & Arista Complete Recordings ; REM – Out of Time ; Simply Red – Stars etc. {i nu pot uita de Jimi Hendrix. Profitabila industrie constituita in jurul acestei marci ne ofera primul dintre cele patru fabuloase concerte de la Filmore East, la Revelionul 1969/1970.
Auditie placuta!