Nu sunt o devoratoare de carti de tipul „cum sa“ – cum sa devii lider, cum sa schimbi lumea (eventual cu o completare de genul in zece pasi simpli), cum sa scrii mai bine etc. Volumul semnat de Haruki Murakami mi-a atras atentia, insa, tocmai pentru ca, in mintea mea, Meseria de romancier promitea o perspectiva asupra scrisului, o poveste personala, o introducere in viata si scrierile unui autor cu care am o istorie (tot personala) indelungata si controversata – in sensul ca nu imi plac toate romanele lui si, recent, am descoperit ca mi se potriveste mai bine proza lui scurta decat unele dintre cartile sale celebre. Nu m-a inselat deloc intuitia, asa a fost, cu mentiunea ca volumul
mi-a depasit toate asteptarile. M-a captivat autorul inca de la primele randuri – primul capitol este, de altfel, incomod pentru orice cititor pasionat sau pentru orice scriitor, opiniile lui Murakami despre scriitori nu sunt deloc magulitoare –, m-am inarmat cu un creion bine ascutit si am citit cu mare pofta cartea. O recomand asa, cu nerusinare, oricui, oricand, indiferent de scop.
Meseria de romanciereste impartita in douasprezece capitole-eseuri pe diverse teme, toate strans legate de profesia aceasta greu de cuprins, de la cum sunt romancierii si pana la cum a devenit el insusi romancier, de la premiile literare si pana la ce si cum ar trebui scris, de la ce este originalitatea si pana la ce fel de personaje trebuie sa fie aduse in scena, ce rol ar trebui sa aiba educatia, cum este interactiunea cu timpul, cu cititorii, cu povestile s.a.m.d. Fiecare eseu este consistent, intesat de exemple proprii, dar si de referinte culturale – cu precadere literare si muzicale, deloc surprinzator – si cazuri, totul intr-un limbaj accesibil, intr-un stil colocvial, apropiat de cititor. Chiar Murakami spune, in postfata cartii: „am incercat sa scriu asa cum as fi vorbit cu un interlocutor aflat chiar in fata mea. Am simtit ca scriu (vorbesc) cu mai multa usurinta si atunci am unificat tot textul in stilul notelor de prelegere“ (p. 279). Asa si este, simti ca ti se adreseaza constant. Cand crede ca cititorul are nevoie de detalii sau exemplificari, le ia din realitatea imediata, face tot soiul de corelatii, ba chiar intervine cu umor, cu cate o observatie amuzanta, alteori autoironica, ca pentru a-si mentine cititorul alaturi. Iata numai cateva exemple: „Acum am trecut de varsta de 65 de ani si ma aflu la mare distanta de «tanarul scriitor promitator». N-am facut-o intentionat, dar se pare ca, pe masura ce trece timpul, oamenii imbatranesc“ (p. 224); „Timpul trebuie tratat cu seriozitate si respect, ca un lucru de seama. Prin aceasta, el ne devine si aliat. Este exact cum trebuie procedat si cu femeile“ (p. 143); „As vrea doar sa intelegeti ca eu sunt un om «cat se poate de obisnuit». Sigur ca am un numar de calitati care ma ajuta sa scriu romane (daca nu le-as fi avut, n-as fi putut scrie un timp atat de indelungat), dar, facand abstractie de acestea, sunt un om ca oricare altul pe care il intalniti la tot pasul. Nu ies in evidenta cand umblu pe strada, iar la restaurant primesc in general cele mai incomode locuri. Daca n-as fi scris romane, n-as fi starnit curiozitatea nimanui. As fi dus, in mod firesc, o viata cat se poate de banala. In viata de zi cu zi, nici eu nu constientizez foarte tare ca sunt scriitor“ (p. 282-283).
Literatura, cuvintele ar trebui puse in folosul binelui
Cat despre motivatia de a scrie aceste eseuri si a le publica intr-un volum, Murakami insista ca a fost intentia sa, ca a inceput sa scrie „spontan, pentru mine“, fragmentar, ori de cate ori avea pauze, neaga vehement ca ar fi fost vorba de vreo propunere editoriala, o comanda de vreun fel, poate si pentru a se apara I impotriva eventualelor acuzatii. In plus, ceea ce mi se pare foarte important este ca pe alocuri insereaza ideea ca literatura, cuvintele ar trebui puse in folosul binelui si ca el isi doreste ca ceea ce scrie sa le aduca oamenilor „ferestre cu aer proaspat“.
„As vrea sa priviti aceasta carte ca pe o colectie de opinii personale legate de scrisul romanelor“ (p. 281) si „Nu-mi dau seama cat de util poate fi un astfel de text foarte personal (care este mai degraba descrierea unui proces mental subiectiv decat un mesaj), dar m-as bucura din tot sufletul sa va fie de folos, oricat de putin, in viata reala“ (p. 284), adauga Murakami in postfata.
Desi de multe ori afirma ca ceea ce scrie poate fi considerat arogant, mie mi s-a parut ca este, mai degraba, modestie. Modest si echilibrat, pe tot parcursul volumului. Cautarile stilului, gasirea ritmului care il defineste, programul autoimpus, necesitatea miscarii, revizuirile indelungate, simplitatea vietii, importanta primilor cititori apropiati, cei din cercul de incredere, traducatorul ca personaj vital, povestile extrase din adancul sufletului oamenilor, analizele complexe asupra societatii japoneze traditionale, luciditatea cu care isi analizeaza atat esecurile, cat si succesele, faima sunt doar cateva dintre punctele de referinta ale Meseriei de romancier, doar cateva dintre ingredientele care fac din ea o lectura fermecatoare si doar cateva dintre momentele in care – o spun fara ezitare – l-am admirat pe Murakami. Pe tot parcursul cartii, veti simti placerea imensa pe care o are scriind, delimitandu-se drastic de cei care scriu contratimp, motivati de contracte editoriale, ori de cei care scriu „trecand prin cazne“. Iar asta cred ca va va spori propria placere de a-l citi.
Daca ar fi sa descriu Meseria de romancier printr-o singura propozitie, in ton cu declinarile lunii februarie, atunci aceasta ar suna asa: o carte scrisa de un indragostit, unde iubita lui este literatura.
Meseria de romancier, Haruki Murakami, traducere din limba japoneza si note de Andreea Sion, Seria de autor „Haruki Murakami“, Editura Polirom, 2016