In Amantii din Bizant, de pilda, nu neaparat povestea de amor – de altfel bine regizata, stranie si chiar de buna calitate literara – este cea care trage dupa sine lectura neintrerupta, cit mai ales atmosfera de epoca, luptele de toate felurile din stupul galagios care era Bizantul timpului, infruntarile dintre iconoclasi si iconoduli. Marea indeminare a scriitorului finlandez este exact aceasta reconstituire, metoda in care se intilneste, de pilda, cu italianul Manfredi, autorul romanului lui Alexandru Macedon sau, de ce nu, cu Sadoveanu din Fratii Jderi sau cu foarte recentul autor al unui savuros roman istoric scris in zilele noastre, dar in cea mai buna traditie clasica, Aparatorii de Radu Ciobotea, la Editura Cartea Romaneasca. Nu stiu altii cum sint si daca strimba din nas la asemenea literatura „usoara”, dar eu cred ca nici un cititor cu o cit de mica urma de hedonism nu poate rezista in fata acestor carti. Romanele istorice bine scrise se citesc cu sufletul la gura, sint cea mai buna forma de relaxare, nu solicita cititorul in felul in care o fac romanele cu pretentii teoretice, dar nici nu-i creeaza senzatia de murdarire intelectuala asa cum ar face-o, de pilda, telenovelele romanesti siropoase si stupide. Recunosc fara rezerve ca sint un fan al genului, ca citesc ori de cite ori am ocazia romane istorice si ca mecanismul de captatio benevolentiae al acestora ma fascineaza de fiecare data.
Un roman sub forma de scrisori
Cel mai recent roman al lui Mika Waltari tradus in romaneste este Secretul imparatiei, aparut in 1959, un roman asadar destul de vechi, de la care nu putem astepta prea mult in ordine formala, dar stim deja ca acest tip de roman istoric nu mizeaza pe noutate narativa sau pe inventie structurala. Farmecul sadovenian e acelasi, de pilda, indiferent daca avem de-a face cu o poveste medievala scrisa la inceputul secolului XX si nu inovatie cautam in Fratii Jderi. La fel se intimpla si in cazul lui Mika Waltari si din aceasta cauza romanele acestea sint cumva perene. Totusi, in cazul Secretului imparatiei, atrage atentia si forma, pentru ca autorul si-a conceput romanul sub forma de scrisori. Unsprezece epistole, scrise de un cetatean roman pentru iubita lui pierduta, Tullia, ramasa undeva in cercul de intrigi si politica al Romei, o femeie frumoasa si ambitioasa, alaturi de care a petrecut cele mai placute clipe din viata lui. Vocea ei nu se aude niciodata in roman, iar rolul si imaginea ei se dilueaza cu cit povestea inainteaza si protagonistul descopera o alta valoare suprema, in afara de cea a iubirii. Si totusi, cel putin in prima parte a cartii, patetismul bine temperat al unui barbat plecat in lumea larga, urmarit de dor si prins in mrejele unei iubiri pe care o stie pierduta, dar de care nu se poate desprinde, e ingredientul care fidelizeaza cititorul. Mai mult decit detaliile de epoca – si ce epoca poate fi mai atragatoare decit antichitatea romana? –, mai mult decit amanuntele absolut seducatoare care compun viata unui roman bogat, liber si calator impatimit prin provinciile romane cu parfum oriental, mai mult decit toate acestea captiveaza pitorescul interior al personajului: „In clipele agreabile gindesc ca doar pentru binele meu, pentru a ma feri de primejdii – ca sa nu-mi pierd averea si, cine stie, poate chiar viata – m-ai indepartat cu fagaduieli mincinoase din Roma. Nu as fi plecat daca nu mi-ai fi promis ca vei veni in Alexandria, ca vom fi impreuna toata iarna. Nu ai fi fost prima femeie casatorita din aristocratia Romei care calatoreste singura in Egipt pentru iarna, nici ultima si nu cred ca obiceiul asta bun se va pierde vreodata. Te-ai fi putut intoarce la Roma acum, primavara, cind corabiile incep din nou sa navigheze. Am fi trait, Tullia, multe luni impreuna. Mi-am istovit trupul si sufletul in aceste luni. Mi-am calatorit timpul pina ce m-am saturat sa scrijelesc numele tau si dragostea noastra pe stravechi vestigii si pe colonadele templelor”.
Unul dintre cele mai „cu teza” romane ale autorului
Povestea inainteaza, odata cu amintirea Tulliei, inspre ceva cu totul diferit de mentalitatea aceasta de roman bogat, indragostit si degustator neobosit de placeri. Nu e prima carte in care se poate bine vedea transformarea veselei antichitati in spirituala si crestina medievalitate. Povestea e veche si de fiecare data contrarianta. Secretul imparatiei e de gasit nu in imparatia paminteana a Romei triumfatoare, ci in aceea invizibila a pruncului nascut in Betleem. Cam in aceasta zona s-ar situa si punctul slab al romanului, pentru ca transformarea personajului e prea definitiva si prea extrema, iar balastul narativ al „iluminarii” eroului atirna destul de greu. Atmosfera aminteste de aceea din romanul lui Vintila Horia, Dumnezeu s-a nascut in exil. Aceeasi diseminare nevazuta, dar extrem de eficienta – si cumva artificiala – a crestinismului timpuriu in civilizatia romana. Simbolul acestei transformari: personajul in sine, care, incet, incet, renunta la semnele exterioare ale romanitatii sale in favoarea topirii in masa adeptilor noii imparatii: „Cu incaltari simple in picioare, barbos si imbracat cu straie de evreu, m-am intors pe inserate la Poarta Izvorului. Aveam unghiile netaiate si miinile neingrijite. Nici petele de cerneala de pe mina dreapta nu reusisem sa le departez, desi le frecasem cu piatra ponce. Linga palatul lui Irod, in gymnasium, exista o baie pentru barbati, dar nu m-au lasat sa intru pentru ca aveam barba ca evreii. Eu, cel care fusesem obisnuit cu apa calda a termelor romane, am fost deci nevoit sa ma spal cu apa rece. Nici parul de la subsuori nu l-am mai taiat, asa ca acum sint plin de par pe tot trupul ca un barbar. Dar nu sufar, vreau sa ma pierd in multime, ca oamenii acestui pamint sa aiba incredere in mine”.
Cred ca in acest punct a avut o influenta majora formatia teologica a autorului, Secretul imparatiei fiind unul dintre cele mai „cu teza” romane ale sale. Si totusi, in ciuda pedalei apasate in directie crestina, romanul isi pastreaza intreg farmecul retetei Waltari. O alegere neproblematica si o lectura usoara, asa cum ne-a obisnuit scriitorul finlandez.
Mika Waltari, Secretul imparatiei, traducere din finlandeza si note de Teodor Palic, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2007.