Am facut o autodemascare in stilul cartii Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989, un studiu despre categoria „intelectual public“, despre intelectualii care isi folosesc capitalul de imagine acumulat in medii specializate pentru a-si vinde in forma comerciala ideile. Tonul cartii este unul foarte… cyborg. Probabil s-ar fi vrut un text sobru, cu aer academic si cu o duritate de otel universitar. A iesit o voce auctoriala „metalizata“ care enumera cu o incredibila pretentie de neutralitate fapte si cugetari plate, fara nimic surprinzator; a iesit un soi de Bourdieu tradus pe intelesul copiilor foarte-foarte mici.
Una dintre surprizele cartii este tocmai naivitatea acestei voci cu orgoliu de neutralitate. Cele citeva carti citite si citate despre intelectualii mediatici si forta lor de manipulare au generat un prim capitol in care totul e foarte clar: intelectualul este un manipulator innascut care manevreaza tendentios invizibilul, teribilul, terifiantul pentru ceilalti capital simbolic. Este comparat cu bufonul regelui, dar si cu un functionar bancar care-si tot „converteste“ creditul. Nu am gasit nici o referinta pozitiva la vreun intelectual model catre care sa aspiram. Nu am inteles daca Voltaire o fi prototipul ideal sau poate Homer. In orice caz, intelectualul a alunecat in ultima suta de ani intr-un pacat mortal: incearca sa cistige bani si influenta capitalizindu-si imaginea si scotind-o la mezat la televizor. Sint acuze generalizate extrem, sint extrapolate concluzii fine, analize rafinate ale unor filosofi sau sociologi. Un procedeu maniacal care te izbeste inca de la primele zeci de pagini: de fapt intelectualii – si mai ales cei mediatici – sint niste „rai“. Toti! O premiza care nu face decit sa scuze „victimele“ de mai tirziu din acest volum. In plus, autorul nu pare sa stie ca pina si intelectuali atit de antimediatici precum Bourdieu au beneficiat de hipermediatizare la rindul lor (Bourdieu a fost in ultimii ani ai vietii prezent tot timpul pe locurile fruntase in topuri ale celor mai influenti intelectuali francezi). Situatia e deci putin mai complexa decit si-a dorit autorul.
Sint facuti praf oameni care sint foarte usor de facut praf
Cum sintem anuntati pe coperta a patra, e o carte care vine sa continue un proiect al Editurii Compania: demistificarea unei lumi culturale provinciale, organizate in forme tribale, cu slabe pilpiiri profesionale autentice. Dar n-am gasit in interior demonstratii devastatoare despre personaje care sa functioneze ca idoli incontestabili in lumea culturala romaneasca. Am cumparat aceasta carte cu gindul ca voi gasi analize proaspete, cit mai complete ale comportamentului public si textual al mediaticilor nostri. Nu veti gasi asa ceva. In schimb sint facuti praf oameni care sint foarte usor de facut praf, ba chiar e indicat sa le servesti periodic cite o serie de adevaruri: din aceasta categorie fac parte nume precum Dan Pavel, Cornel Codita, Silviu Brucan, Vasile Secares si altii. Daca astfel de semizei ai imposturii analitice erau problema capitalului simbolic romanesc, inseamna ca intr-adevar nu avem nici o problema grava. Adevaratele derapaje demne de analiza s-au petrecut in ultimii ani, mai ales din motive mediatice, in tabara intelectualilor „buni“. Dar, ma rog, n-o sa scriu eu capitolul care ii lipseste acestei carti.
Lipsa argumentelor devine frustranta
Mania deconspirarii produce serii intregi de locuri comune enuntate cu un aer anti-profetic, de functionar al apocalipsei. Criticii literari au edituri favorite despre care scriu mai mult. Si? Nu sint judecati de publicul lor? Nu e normal sa aiba favoriti, sa fie mai apropiati de un fenomen cultural decit de altul? Intelectualii mediatici spun intotdeauna ce vor sa auda masele. Adevarat si nu prea. Sint destui intelectuali de calitate care contrazic opinia comuna. Iar unii sint iubiti de mase pentru asta (nu in Romania). Intelectualii sint interesati de imaginea lor si vor sa faca bani din capitalul simbolic. E asta condamnabil? Au voie sa faca bani numai producatorii de pasta de dinti care ne pacalesc ca produsul lor ne protejeaza? Intelectualii sint arondati in diverse divizii ale unor oligarhi (exemple: Patriciu sau Vintu si gazetele culturale pe care le sprijina). De acord, dar nu toti, iar unii stiu sa-si pastreze demnitatea. Sau sint toti condamnabili? Nu stiu, Adrian Gavrilescu nu lamureste nimic nici in aceasta privinta.
De ce ar fi condamnabili? A identificat articole, texte care sa infatiseze anumite orientari ideologice interesate, determinate de Volvo-urile pe care le-au primit unii doar pentru ca sint intelectuali? Nu, nu da astfel de exemple. Deci inca un proiect ratat. De altfel, lipsa argumentelor forte devine frustranta cu atit mai mult cu cit emfaza enuntarii unor axiome ale functionarii in lumea culturala depaseste uneori cota admisa.
Aflam in schimb ca Tabara e un fel de Pivot al Romaniei. Cam ingenuu, deloc combativ, dar totusi o alternativa viabila la intelectualii mediatici parsivi. De o abordare naiva, induiosator de naiva, beneficiaza si personaje precum Tuca sau Radu Moraru. Ascensiunea lui Marius Tuca (o fi si el intelectual, categoria „doar cu liceu“) este explicata exclusiv prin gestica si strategiile de comunicare ale respectivului. O ignorare de-a dreptul nociva a contextului: Marius Tuca s-a „ridicat“ in audiente impreuna cu Antena 1 cu o critica feroce anti-Conventia Democrata si pro-PSD, chestiune care a fost decisiva la alegerile din 2000, decisiva si pentru business-ul lui Dan Voiculescu si pentru audientele lui Tuca. Se vorbeste apoi despre infloritoarea industrie a talk-show-ului, industrie care se afla in cadere libera de ani buni. Marius Tuca nu mai face televiziune. Un domn Voicu de la TVR este comentat cu o simpatie inexplicabila. Ii sint admirate audientele cind, de fapt, si el, si TucaShow inregistrau in medie 2-3 puncte de rating in ultimul an al fostei guvernari (credeti-ma pe cuvint, cind nu va manipulez cu tot felul de recenzii, ma ocup cu analize media…). Pe la jumatatea cartii, trecerea brusca spre comentariul de televiziune si spre analizarea comportamentului unor jurnalisti deturneaza complet sensul cartii asa cum fusese anuntat in titlu si in introducere. Devine extrem de difuza astfel sintagma „intelectual public“ care parea destul de bine configurata in analizele familiilor din scolile de politologie sau ale ideologilor ceausisti reconvertiti.
Sint deplinse tacticile, dar lipsesc dovezile
Nu e o carte precum Boierii mintii a lui Sorin Adam Matei, o carte care a excelat mai ales la capitolul „claritate“ a tezei si, foarte important, care a avut un titlu absolut memorabil. Este un eseu facut dupa reguli universitare elementare (rezumarea unor titluri de referinta, comentarea unor clasificari) peste care a fost presarat un ton cu aparenta de intransigenta care ascunde de fapt o lipsa teribila de chef polemic. Cam acesta ar fi paradoxul: sint deplinse tacticile de gherila culturala de la noi, dar lipsesc dovezi concrete, lipsesc atacurile surprinzatoare si argumentate multumitor. Sint prea multe imprecizii si aproximari in descrierea realitatilor mediatice romanesti. In plus, simplismul panoramei atinge uneori gradul de comic al unui Schwartzenegger care ii spunea victimei cu acea voce de robot-viitor-politician-de-succes: „Hasta la vista, baby!“.
Culmea ironiei ar fi ca si un astfel de text, slab, fara mari pretentii, doar impertinent ici-colo sa provoace „gherila“ GDS & comp. sa stringa semnaturi sau sa-si determine recenzentii s-o faca praf. Ar insemna ca haosul intelectual romanesc e unul complet. Complet amuzant.
Adrian Gavrilescu, Noii precupeti. Intelectualii publici din Romania de dupa 1989, Editura Compania, 2006