In acest an a fost evident ca juriul compus din Pedro Almodóvar (presedinte), Maren Ade, Jessica Chastain, Fan Bingbing, Agnès Jaoui, Park Chan-wook, Will Smith, Paolo Sorrentino si Gabriel Yared, deci patru femei si cinci barbati, a orientat palmaresul spre un statement mai mult politic, indreptand trei premii catre doua dintre cele trei filme semnate de femei si aflate in cursa. Adica i-a dat Premiul de regie Sofiei Coppola pentru The Beguilded – film care a impartit critica, fiind considerat de unii („Variety“) o scadere de forma si un plus de calofilie pentru talentata cineasta, de altii (IndieWire) unul dintre cele mai bune filme din Competitie; respectiv premiile pentru scenariu si interpretare masculina, date filmului You Were Never Really Here, scris & regizat de Lynne Ramsay si cu Joaquin Phoenix in rolul principal. N-am apucat sa vad filmul lui Ramsay, cineasta in care am incredere si despre a carei ultima realizare am citit numai lucruri bune. Nu vreau sa spun ca Ramsay si Coppola au fost premiate doar pentru sexul lor, dar cred ca a contat mult, dovada declaratiile membrelor juriului la conferinta de presa de dupa ceremonia de inchidere cand au deplans in frunte cu Jessica Chastain faptul ca femeile nu au fost suficient reprezentate in filmele pe care le-au vazut. O data ca nu e adevarat si, pe urma, cum sa ii ceri unui cineast (barbat sau femeie) sa faca filme cu femei sau cu panselute sau cu nectarine pentru ca sunt in minoritate? Unde mai e libertatea de expresie?
In acest an agitat, cand multe lucruri sunt cu fundu-n sus, festivalurile de la Cannes si Berlin si-au inversat putin rolurile. Consacrat ca tribuna a cinemaului politic, Berlinul a premiat cu Ursul de Aur nu filmul care era indreptatit sa castige din toate punctele de vedere (inclusiv politic), Cealalta parte a sperantei/The Other Side of Hope de Aki Kaurismaki, iar Cannes-ul, desi a dat Palme d’or-ul unei satire plasate in lumea artei, a inclus in palmares mai multe premii importante dpdv politic. Pe langa premiile feminine, e cazul celui de-al doilea premiu ca importanta, Grand Prix du Jury, care s-a dus la productia franceza 120 battements par coeur de Robin Campillo, un film ca un documentar despre grupul activist Act Up-France care s-a luptat la inceputul anilor ’90 pentru drepturile bolnavilor de HIV/SIDA si care e in esenta o pledoarie pentru libertatea fiecaruia de a iubi pe cine doreste.
E de presupus ca juriul a decis premiile intre The Square, de Ruben Östlund, si 120 battements par coeur si ca numarul de voturi a facut ca The Square sa fie uns cel mai bun film din Competitia celei de-a 70-a editii. Daca este cel mai bun sau nu, are mai putina importanta. Asa cum a spus Clint Eastwood la masterclass-ul tinut in cadrul festivalului, iti trebuie noroc sa placi tuturor membrilor juriului, lucru care se intampla rar. Eastwood fusese in 1994 presedintele juriului (impreuna cu Catherine Deneuve) si a marturisit ca, vazand cat de diferite sunt parerile oamenilor, nu a mai fost amarat ca n-a luat nici un premiu pana atunci.
Nu am apucat sa vad The Square pentru ca in dupa-amiaza aceea aveam de scris (e epuizant sa scrii doar noaptea cand la 6:30 trebuie sa fii in picioare). Presa l-a primit bine, desi nu toata lumea a fost la fel de entuziasta. Nu el a fost le chouchou de Cannes anul acesta – de fapt, nici nu a existat un chouchou, desi Loveless-ul lui Andrei Zviaghintev a fost cel mai bine cotat in revista „ScreenDaily“ pana a aparut filmul lui Lynne Ramsay, care l-a egalat in ultima zi. Eroul lui The Square (o coproductie Suedia/Germania/Franta/Danemarca) e curatorul unei galerii la moda din Stockholm, care duce o viata prospera si normata (conduce o masina ecologica si sustine cauze umanitare diverse), dar care o ia pe ulei dupa ce i se fura telefonul. Noua expozitie a galeriei, The Square, o instalatie menita sa starneasca altruismul publicului, beneficiaza de o campanie de promovare neobisnuita care, impreuna cu problemele eroului, provoaca niste reactii in lant. Filmul vorbeste, in cuvintele autorului, „despre responsabilitate si incredere, bogati si saraci, cei care au puterea si cei care nu au putere, increderea crescanda acordata individualului in defavoarea comunitatii si despre neincrederea oamenilor in stat, media si arta“.
Probabil ca, daca nu ar fi luat trofeul, filmul suedezului i-ar fi adus un premiu de interpretare lui Claes Bang, un actor mai cunoscut in Danemarca natala decat in Europa (desi a jucat in A Soap, de Pernille Fischer Christensen, premiat la Berlin cu Jury Grand Prix si Premiul pentru debut in 2006).
120 battements par coeur, care a iesit pe locul doi (spre dezamagirea membrilor echipei prezenti la ceremonie), are mai puternice accente politice decat calitati artistice. Regizorul sau, Robin Campillo (de regula scenaristul lui Laurent Cantet), a fost membru Act Up-Paris, deci descrie existenta acestui grup din interior, lucru care da credibilitate fiecarui detaliu. Sigur, e un film important si unele scene sunt reusite, dar e mult prea lung, prea amanuntit, iar ambitia de a reconstitui un tablou cat mai complex e prea mare pentru cat poate duce un lungmetraj. E un film asumat cu tema, cu stindard, un film activist pana la ultima celula – or, mie, in cinema, imi place sa gasesc ceva mai mult decat activism. Si, in plus, stilul de joc pe care l-am vazut si in Polisse (de Maiwen), adica „ia uite la noi, cum jucam ca intr-un documentar!“, ma decupleaza de la poveste. Campillo o fi scris scenariul lui In clasa/Entre les murs, dar Laurent Cantet l-a regizat si acolo chiar aveai senzatia ca totul e pe bune.
Ma rog, acelasi lucru (cinema politic) l-am auzit spus de cativa jurnalisti despre A Gentle Creature, filmul ucraineanului Serghei Loznita care nu a luat pana la urma nimic, desi „Variety“ daduse in bobi ca va lua la Palme d’or. Filmul in care joaca si Valeriu Andriuta si al carui director de imagine e un alt basarabean, Oleg Mutu, a fost catalogat de un critic strain cu care am stat de vorba drept propaganda, iar o cunoscuta revista de specialitate a spus despre el si despre Loveless ca sunt mizerabilism rusesc. Mi se pare un rationament demn de cineva care accepta libertatea de opinie in limitele pe care le pune singur. A Gentle Creature se inspira vag dintr-o povestire de Dostoievski si urmareste o rusoaica (Vasilina Makovteva) care pleaca din satul ei spre Siberia, unde vrea sa lase un pachet cu merinde sotului inchis pentru o crima pe care n-a comis-o. Oleg Mutu face minuni la camera, iar Andriuta e foarte bun in rolul episodic de barbat petrecaret, vulgar si strain de orice metafizica. Povestea e plasata intr-o perioada care ar putea fi foarte bine a zilelor noastre, desi Rusia pare sa fie eterna, macinata de o inumanitate congenitala. Pacat ca Loznita plaseaza la final o alegorie lunga si indigesta, in deplina antiteza cu stilistica de pana atunci. Probabil ca atunci cand a negociat premiile, juriul a ales cu buna stiinta doar unul din filmele despre Rusia in palmares. Loveless era cel mai soft…
Acum despre The Beguilded, de Sofia Coppola. Vine din universul feminin al cineastei, desi stilistic pare mai apropiat de Terrence Malick decat de ce a mai facut pana acum Coppola. Povestea filmului din 1971, in care jucau Clint Eastwood si Geraldine Page (in regia lui Don Siegel) devine in mainile delicatei Sofia o poveste feminina care devine pe parcurs feminista, pentru a se transforma in cadrul final intr-o critica foarte discreta a feminismului. Pentru ca toata suflarea feminina din internatul tinut de Miss Martha (Nicole Kidman), care-l primeste cu bratele deschise pe caporalul inamic ranit (Colin Farrell) si incearca sa-l seduca sfarsind prin a-l ucide, isi dovedeste in final conditia de prizoniera a propriilor libertati. Feminismul are limitele lui – avertizeaza ultimul cadru in care femeile si fetele arunca in strada, ca pe un covor vechi, cadavrul in cearsaf al caporalului, gratiile portii facand mesajul mai mult decat evident.
Kidman si Farrell sunt la fel de buni in The Killing of a Sacred Deer de Yorgos Lanthimos, care a fost premiat ex-aequo pentru scenariu. Lanthimos se inspira pe fata din tragedia greaca, dar construieste un thriller psihologic plasat in zilele noastre despre un chirurg care devine, alaturi de familia sa, obiectul razbunarii unui adolescent al carui tata murise sub bisturiul sau. E un film bun, dar existau scenarii mai bune care puteau fi premiate.
Celalalt premiu pentru scenariu s-a dus la You Were Never Really Here de Lynne Ramsay, un alt thriller, in care un veteran de razboi (Joaquin Phoenix) parcurge o cursa contra cronometru pentru a salva o fetita dintr-o retea de prostitutie. In acest an lupta pentru Premiul de interpretare masculina a fost deschisa, cu mai multi actori care ar fi putut castiga. Echivalentul feminin al premiului a fost luat de nemtoaica Diane Kruger, in primul ei rol de limba germana, ea stabilindu-se in Franta acum 25 de ani. Filmul lui Fatih Akin, Aus dem nichts, e focusat pe o femeie al carei sot si copil sunt ucisi intr-un atentat al extremei drepte, iar ea incearca sa isi faca dreptate.
In palmares a intrat si Nicole Kidman, pentru care s-a inventat un Premiu Special cu ocazia celor 70 de ani de festival, recompensand nu se stie ce. Poate faptul ca australianca a avut patru filme in Selectia Oficiala? Nu se dau premii pentru asta. Sau poate rochia gen Lacul lebedelor cu care a baleiat pe covorul rosu.
Pe ultima suta de metri mai apuc sa spun doar ca un alt juriu ar fi premiat poate si Good Time, thrillerul fratilor Josh si Benny Safdie care reviziteaza cinemaul anilor ’70, aducandu-i lui Robert Pattinson o comparatie la care n-a visat niciodata, cea cu Robert De Niro (din Taxi Driver).
Una peste alta, a 70-a editie nu a fost la inaltimea presupusa de o editie aniversara, pentru ca a scos in prima linie cineasti cunoscuti, cu filme sub marile lor succese. E si cazul lui Michael Haneke, al carui Happy End, o satira contemporana despre o familie burgheza franceza, e in vena obisnuita a cineastului, dar nu la tensiunea sa cea mai inalta. Asta a fost situatia, asa s-au facut filmele anul asta.
PALMARES CANNES 70
Selectia Oficiala –
Competitie
La Palme d’or – The Square de Ruben Östlund
Grand Prix du Jury – 120 battements par coeur de Robin Campillo
Prix du Jury – Loveless de Andrei Zviaghintev
Premiul pentru regie – Sofia Coppola pentru The Beguilded
Premiul pentru scenariu ex-aequo – The Killing of a Sacred Deer de Yorgos Lanthimos si You Were Never Really Here de Lynne Ramsay
Premiul pentru interpretare feminina – Diane Kruger pentru Aus dem nichts de Fatih Akin
Premiul pentru interpretare masculina – Joaquin Phoenix pentru You Were Never Really Here de Lynne Ramsay
Premiul Special cu ocazia celei de-a 70-a editii a festivalului – Nicole Kidman
Selectia Oficiala –
Un Certain Regard
Premiul Un Certain Regard – Lerd de Mohammad Rasoulof (Iran)
Premiul pentru interpretare feminina – Jasmina Trinca pentru Fortunata de Sergio Castellitto (Italia)
Premiul poeziei cinemaului – Barbara de Mathieu Amalric (Franta)
Premiul pentru regie – Taylor Sheridan pentru Wind River (SUA)
Premiul Juriului – Las hijas de Abril de Michel Franco (Mexic)
xxxxxxxx
La Palme d’or pentru scurtmetraj – A Gentle Night de Xiao Cheng Er Yue (China)
Mentiune – Kato de Teppo Airaksinen (Finlanda)
Selectia Oficiala –
Cinéfondation
Premiul I – Paul est la de Valentina Maure (INSAS, Belgia)
Premiul al II-lea – Heyvan de Bahram & Bahman ARK (Iranian National School of Cinema, Iran)
Premiul al III-lea – Deux égarés sont morts de Tommaso Usberti (La Fémis, France)
Premiul Caméra d’or pentru un film de debut din orice sectiune – Jeune femme de Léonor Seraille (Franta)
Premiul Oeil d’or pentru un documentar din orice sectiune – Visages Villages de Agnès Varda si JR
Mentiune Oeil d’or – Makala de Emmanuel Gras
Sectiunile paralele
Quinzaine des Réalisateurs
Premiul Art Cinema pentru lungmetraj – The Rider de Chloé Zhao
Premiul SACD pentru un film in limba franceza ex-aequo – Lover for a Day de Philippe Garrel si Let The Sunshine In de Claire Denis
Premiul Europa Cinémas Label pentru un film european – A Ciambra de Jonas Carpignano
Semaine de la Critique
Marele Premiu Nespresso – Makala de Emmanuel Gras (Franta)
Premiul Révélation France 4 – Gabriel e a montanha de Fellipe Gamarano Barbosa (Brazilia)
Premiul Découverte Leica Cine pentru scurtmetraj – Les desheredados de Laura Ferrés (Spania)
Premiile FIPRESCI
Competitie:
120 battements par minutede Robin Campillo
Un Certain Regard:
Tesnotade Kantemir Balagov
Premiu pentru un film de debut sau al doilea film Quinzaine des Réalisateurs sau Semaine de la Critique: A fábrica de nada de Pedro Pinho (Portugalia), prezentat in Quinzaine des Réalisateurs
xxxxxxxx
Premiul juriului ecumenic
Competitie:
Hikari de Naomi Kawase