Motto: „La moarte te gandesti doar cand mori, Aleksy, abia cand mori, si este o prostie, o mare prostie. Pentru ca moartea este cel mai probabil lucru care i se intampla unui om in locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va intampla cu siguranta. De aceea, Aleksy, sa nu faci niciodata lucrurile aiurea, cu gandul ca mai ai timp sa le indrepti, pentru ca nu vei avea. Timpul care va veni il vei cheltui doar pentru a face si mai multe lucruri aiurea si pentru a muri si mai repede.“ (Tatiana Tibuleac, Vara in care mama a avut ochii verzi, p. 92)
Am citit Vara in care mama a avut ochii verzi la inceputul anului, fara nici o asteptare – pentru ca titlul nu te pregateste pentru ce vei gasi in interior, iar coperta a IV-a o citesc foarte rar inainte si intotdeauna dupa incheierea lecturii (in acest caz, scriitorul Radu Vancu schiteaza un soi de laudatio extrem de precis) – si am avut o imensa surpriza. Am recitit-o de curand, in timpul Zilelor Literaturii Romane la Chisinau (16-19 mai) – pentru ca lectura fusese atat de intensa prima data, incat nu-mi facusem nici un fel de notite, iar memoria nu ma ajuta deloc –, unde urma sa moderez, impreuna cu Maria Sleahtitchi (poeta, critic si istoric literar), un eveniment unde era invitata si Tatiana Tibuleac. La a doua citire, volumul mi s-a parut chiar si mai bun decat prima data. Asa ca am zis ca acum sa nu ratez sa si notez cateva impresii pe marginea cartii. Desi in numarul trecut al „Suplimentului de cultura“ spuneam, intr-o sinteza despre editia de anul acesta a Salonului International de Carte Bookfest, ca in luna mai au aparut foarte multe carti romanesti excelente, deci listele de lecturi de vara aceasta sunt pline, pledez pentru un loc fruntas pentru Vara in care mama a avut ochii verzi. Promit ca nu veti regreta. Nu veti gasi o carte similara in literatura romana contemporana. Si nu veti avea parte de o lectura plata, au contraire.
Tatiana Tibuleac se impune, prin Vara in care mama a avut ochii verzi, ca scriitoare. O scriitoare extra-ordinara. Stilistic, volumul e ireprosabil. Naratiunea la persoana I singular are forta. Frazele sunt, in genere, scurte, taioase, exacte. Cele 77 de capitole/secvente/decupaje au intre patru cuvinte si cateva pagini. Proza Tatianei Tibuleac este invadata de poetic, iar poemele se aseaza firesc pe un schelet narativ. Definitiile ochilor mamei tes marele poem, justificand, totodata, titlul volumului. Ramane la aprecierea fiecarui cititor daca aceasta carte este un (fabulos) roman (asa cum gasiti si pe coperta) sau daca, de fapt, va pare un mare poem. Eu cred ca este si una, si alta. Oricum ar fi, intregul volum este echilibrat perfect.
Figura in jurul careia graviteaza toata cartea este mama naratorului, un tanar artist invalid si dependent de droguri, cu o familie (poloneza) disfunctionala, internat, dupa moartea mamei, intr-un ospiciu, intr-o permanenta lupta cu sine insusi – „Boala mea avea o denumire din saisprezece litere. (…) Ce-i drept, acum – cand sunt vestit – oamenii nu se mai feresc de mine, ci, dimpotriva, parca asteapta sa ii pocnesc ca sa aiba ce povesti la altii“ (p. 20).
Constructia romanului nu are nici o nota discordanta
Asa cum aflam dupa jumatatea romanului, pretextul pentru a scrie despre mama sa este un fel de anamneza, o rememorare a trecutului personal, recomandata de psihiatrul lui, care crede ca va putea picta din nou daca retraieste cronologic acea ultima vara petrecuta cu mama sa. O vara insemnata tocmai pentru ca este momentul-cheie al naratiunii, cel din care pornesc toate si unde se intorc toate. Cele trei luni si jumatate petrecute impreuna de cei doi, mama muribunda si fiu adolescent psihotic („impins in aceasta lume de acelasi uter inconstient“), conduc spre o reapropiere si impacare profunda – a celor doi, a lui cu sine si cu viata, a ei cu sine si cu moartea. Practic, intr-o vara, intr-un satuc francez, intr-o casuta inchiriata, unde traiesc modest, cei doi se regasesc si se accepta, invata sa se iubeasca, sub presiunea bolii, respectiv a timpului, asa cum pot, asa cum nu au reusit sa o faca pana atunci: „Intr-un fel, toate aveau un sens – si boala, si graba, si cancerul ei turbat. N-ar fi putut avea un cancer mai bland chiar daca si-ar fi dorit, caci toata viata a ales aiurea. Dar nici sa traiasca nu mai avea de ce si nici cum, pentru ca obosise de nedragoste. «In sfarsit, am si eu ceva al meu, Aleksy, care ma vrea doar pe mine.»“ (p. 57).
Schimbarea radicala a raportului dintre fiu si mama, post-confesiune in lanul de floarea-soarelui, discrepantele dintre descompunerea (fizica) si vitalitatea (spirituala, sa spunem) mamei, ironiile usor tandre ale fiului, dupa o violenta puternica, sunt poate pasajele desavarsite ale cartii.
Constructia romanului nu are nici o nota discordanta. Socant la inceput, dur („In acea dimineata, in care o uram mai mult ca oricand, mama implinise treizeci si noua de ani. Era mica si grasa, proasta si urata. Era cea mai inutila mama din cate au existat vreodata. O priveam de la geam cum sta la poarta scolii ca o cersetoare. As fi ucis-o cu jumatate de gand“, p. 5), apoi din ce in ce mai lin („In ziua in care mama a murit ne simteam ca doi hoti care au jefuit o banca. Era mijlocul lui septembrie, iar ea inca traia“, p. 149, pana la: „Am petrecut aproape toata ziua vorbind intruna, mancand nuci si mere, dar fara a spune esentialul. M-am despartit de mama fara ca ea sa stie ca am iertat-o. …cand m-am intors, mama se legana moarta in hamac ca o crisalida cu inceput de fluture“, p. 150), cu un ton distant, rece, frust, pe parcurs imblanzit (in nici un caz melodramatic). Suferinta de la un capat la altul – „In fisierul meu cu lucruri rele e mereu imbulzeala, pentru ca ani la rand viata mea a fost o succesiune de ura si rahat. (…) Unele imagini se repeta sau se suprapun, pentru ca este imposibil sa fii mereu original si sa suferi inedit, chiar si atunci cand esti nebun ca mine“ (p. 54) –, bine dozata (oricat de straniu poate suna).
Nu ai cum sa uiti Vara in care mama a avut ochii verzi. Furia, cinismul, revolta, agresivitatea, impacarea, generozitatea, refuzul final, intensitatea trairilor raman. Si aduc cu ele o alta literatura. De cea mai buna calitate.
Tatiana Tibuleac, Vara in care mama a avut ochii verzi, colectia „Rotonda“, Editura Cartier, 2016