Ei bine, ca punct personal de vedere, la ultimul nivel amintit, ideea de metaforă, cum este ea înțeleasă și expusă, poate stârni interesul și din partea celor atrași de domeniul Literelor, nu doar de partizanii Istoriei. De ce și cum, rămâne o poveste pentru altă dată. Și o invitație la lectură.
Precum „a ghost in a shell“, ceea ce reușește volumul de față este să anime și să dea dimensiune și volum unei idei care vine să umple o carcasă ce altfel ar risca să rămână goală. Altfel spus, decelarea vocabularului și reconstituirea realităților istorice la un nivel pe care l-am putea numi intim oferă consistență unui univers care are două atribute: de a fi faptic și de a fi livresc. Dar, cum știm, istoria înseamnă cunoaștere umană. Și aici excelează Alexandru-Florin Platon, prin faptul că nu se oprește la nivelul cunoașterii faptice, ci reușește o identificare a factorului uman în ceea ce de la Fernand Braudel încoace s-a numit trend secular.
În ciuda a ceea ce autorul afirmă ca vulnerabilitate, anume raportarea minimală la istoria factuală, aș spune că dimpotrivă, aceasta devine un atu, prin modul în care reface contextualitatea, atât la nivel ideatic, cât si pragmatic. Astfel încât reușește pe deplin reordonarea faptelor în direcția explorării propuse.
Cartea de față este fundamentală în peisajul istoriografic autohton în înțelegerea paradigmelor creștine din Evul Mediu și din modernitate în ceea ce înseamna funcționarea intimă a reprezentărilor statului. Și am spus paradigme creștine, iar nu occidentale, deoarece nu este acoperită doar Christianitas latină, ci și – aspect care merită subliniat puternic – o explorare, după știința mea singulară în acest moment, a metaforei „corpului politic“ în lumea bizanti-nă. Integrarea acesteia reprezintă, din acest punct de vedere, una dintre mizele importante ale lucrării. Ele, evident, sunt mai multe. Iar volumul în sine oferă o plajă largă de explorări în cunoașterea acestui domeniu. Dintre ele, mă limitez doar la câteva subiecte.
Primul dintre ele este, în mod indiscutabil, noutatea în câmpul istoriografiei autohtone (deși nu se limitează numai la acesta) a tratării și formei de abordare a acestui „subiect transversal“. Premisa este că organizarea unei societăți, a oricărei societăți, este reprezentată (ceea ce vrea să însemne imaginată), la nivel colectiv. Aceste imagini ale societății nu sunt însă unice fiecărui sistem, ci se află în dependență, adeseori în concurență. Iar atunci metafora „corpului politic“ este „echivalența dintre principiile care structurează corpul uman și organizarea politică a societății“ (p. 18), de la lumea-ca-natură a Antichității grecești până la Revoluția Franceză – și cu prelungiri, îndrăznesc să adaug, până în zilele noastre.
Al doilea subansamblu care interesează aici îl constituie această tratare a metaforei „corpului politic“ în lumea bizantină, cu răsfrângerea de rigoare în cea ortodoxă. Cum subliniază Alexandru-Florin Platon, se constată o diferență față de lumea Occidentului medieval, care, cum bine se știe, a creat un dublu „corp politic“, reprezentări concurente în disputa dintre sacerdotium și regnum, care își dispută întâietatea în cadrul aceluiași corp, „interpretat când ca o comunitate a tuturor credincioșilor aflată sub ascultarea Papei («capul» acestui «corp»), când ca o comunitate «politică», în frunte cu regele – «inima» regatului său“ (p. 310).
În Bizanț, însă, nu regăsim aceeași situație. Aici nu mai apare o reprezentare a „corpului politic“ de natură mistică, distinct de conducator, ca în Occidentul latin influențat extrem de puternic de dualismul augustinian și de a sa De civitate dei, ceea ce a și dus în timp la separarea dintre statul monarhic și conducatorii sai (referința obligatorie o reprezintă Ernst H. Kantorowicz cu Cele două corpuri ale regelui. Un studiu asupra teologiei politice medievale). Ceea ce demonstrează însă Alexandru-Florin Platon este faptul ca acest „al doilea corp“ al basileului a existat, dar nu în mod vizibil, ci chiar în persoana împăratului bizantin, care a fost în sine un „corp politic“. Aici intervine, ne arată istoricul, raportarea fiecărei societăți la natura umană: în vreme ce bizantinii recurg la o viziune tripartită asupra omului (trup-suflet-spirit), care a dus printre altele și la eliminarea competitorilor prin practica mutilărilor faciale, în Apus se insistă asupra dualității corp-suflet.
Cum și-au reprezentat elitele din Principate organizarea societății
Cele trei argumente pe care le aduce autorul sunt legate de împărat ca typus Christi, de faptul că nu era doar unic, ci „mereu același, în logica unui principiu al ipseității care făcea din monarhul bizantin un fel de «împărat succesiv» – reîncarnare singulară și, mai ales, perpetuă a puterii“ (p. 155), ceea ce este de natură să ne demonstreze că, în logica acestei ficțiuni a perpetuității, basileul nu este ales (și creat prin încoronare și mirungere), ci doar confirmat prin acestea. Acestea ar fi explicatiile pentru care, în Bizanț, „corpul politic“ a fost cvasi-identic cu cel al împăratului.
Un capitol cu totul inedit, care, ca subiect de respirație lungă, mi se pare fundamental și bine fundamentat, îl reprezintă explorarea a ceea ce înseamnă „corpul națiunii“ și „corpul politic“ în prima jumătate a secolului al XIX-lea în spațiul românesc. Menit să fie, cum îi spune și titlul, „în loc de concluzii“, pornește de la întrebarea de bază: există indicii că elitele din Principate și-au reprezentat formele de viață comună și de organizare a societății? Dacă da, cum și le-au imaginat?
Răspunsul pe care îl dă Alexandru-Florin Platon este că există reprezentări „corporale și se referă nu atât la organizarea politică, cât la unitatea etnică. Cu alte cuvinte, la națiune ca un «corp»“ (p. 294) și care sunt de inspirație religioasă. Mai mult, sondajul întreprins de istoric îi arată că în această perioadă „«corpul» apare ca reprezentare numai a comunității naționale“ (p. 299). Foarte interesant este faptul că, de fiece dată când amintesc de „trupul națiunii“ și de „mădularele“ sale, autorii folosesc timpul prezent, ceea ce arată că pentru ei „problema care se punea nu era aceea a constituirii unui «corp» național, ci, mai curând, a reconstituirii acestuia“ (p. 302). Ceea ce subliniază faptul că nu „corpul politic“, ci „corpul națiunii“ este reprezentarea fundamentală a elitelor din Principate, lucru care a făcut ca până târziu, după Unire, să nu apară o reprezentare a Statului.
Cum se vede, am ales ca în aceste rânduri să nu insist foarte mult asupra metaforei „corpului politic“ în Occident – ceea ce de altfel ocupă, cum este și normal, cea mai mare parte din volum. Este prea îndeajunsă observația că, în economia lucrării, cel mai întins capitol este al doilea, cel care se ocupă de trup ca reprezentare a statului în Evul Mediu și Renaștere. Aceasta deoarece sunt câteva aspecte spectaculoase ale cercetarii semnate de Alexandru-Florin Platon, pe care le-am înfățișat în rândurile de mai sus.
Și voi încheia cu încă un asemenea aspect: legătura care poate părea bizară dintre medicină și politică. Pornită din Antichitatea greacă, redefinită în diverse stagii de-a lungul veacurilor, în Evul Mediu și în Renaștere, a dus, cum știm, la teoriile biologiste de organizare a statului, la cele legate de etnicitate, la cele rasiale. Prin aceasta, analiza de față poate fi adusă până în zilele noastre, când asistăm la un reviriment al naționalismelor, create în mare masură pe baze etnice și pe imaginea pe care o dezvoltă fiecare legat de ceea ce trebuie sa fie „corpul politic“.
Alexandru-Florin Platon, „Corpul politic“ în cultura europeană. Din Evul Mediu până în epoca modernă, colecția „Historia“, Editura Polirom, 2017