Scrierile sale au fost model pentru generații întregi de literați și jurnaliști, implicarea în concretețea vieții americane, necondiționată, iar grația stilistică, forța și sofisticarea scrisului ei, calități pe care a știut să le șlefuiască într-o variantă inconfundabilă: varianta Joan Didion.
A scris ca jurnalistă pasionată, cu o ucenicie de șapte ani la „Vogue“, în perioada de formare, și ca prozatoare refractară la gusturile timpului. A scris scenarii de film, adesea împreună cu soțul ei, scriitorul John Gregory Dunne, eseuri remarcabile, romane, piese de teatru și memorialistică. Run, River (1963), Play It as It Lays (1970), A Book of Common Prayer (1977), Democracy (1984) sau recentul volum autobiografic Blue Nights (2011) sunt printre cele mai cunoscute titluri ale ei, nici unul tradus în română. Cu un profil impresionant și o recunoaștere publică de proporții, Joan Didion este, fără îndoială, o prezență de forță în cultura americană contemporană, un reper fără de care harta acestui spațiu cultural ar fi cu mult sărăcită.
Publicarea volumului de memorialistică, Anul gândirii magice, în limba română, este așadar un pas salutar, absolut necesar, pentru ca scrierile acestei mari scriitoare să ajungă să fie traduse și la noi. Faptul că abia acum apare unica traducere din opera ei, și încă o carte delicată, cum e orice eseu personal despre sfârșit, ameliorează retardul cu care Joan Didion ajunge cunoscută și cititorilor autohtoni, în limba română. Iar Virginia Costeschi, traducătoarea cărții, se achită onorabil de sarcină. Acest preambul, care a încercat să schițeze portretul unei scriitoare de excepție, un adevărat literary icon, chiar și la cei 82 de ani câți are acum, e intrinsec cerut de însăși natura volumului de față, una dintre scrierile târzii ale autoarei, și, în plus, o carte cu o uriașă încărcătură personală. Joan Didion a scris-o după ce, în seara zilei de 30 decembrie 2003, în timp ce se pregăteau să cineze, soțul ei s-a prăbușit subit, iar medicii nu l-au putut salva. Suferea de afecțiuni ale cordului, rapoartele medicale și istoricul personal indică clar starea clinică, dar nici un raport, nici un istoric medical și nici o observație sau circumstanță nu pot oferi consolare după o astfel de pierdere.
John Gregory Dunne moare aproape de cumpăna dintre ani, în timp ce la alt spital din New York, fiica lui și a lui Joan Didion se zbate, cu șanse minime, între viață și moarte. Anul gândirii magice este o carte-mărturie în care pare că se topește tot ce rămâne esențial: memoria, durerea, capacitatea de a face față unor zile în care celălalt nu mai e, dragostea maternă, prieteniile indisolubile, gusturile literare, chiar și listele de cumpărături. Este un text atât de impregnat de refuzul pierderii, încât nu mai pare un text despre doliu, cât o meditație intens personală despre dragoste, atașament, formare și sensul tuturor acestor legături întărite de timp; despre sensul existenței, în definitiv, și despre puterea individului de a-l controla.
Joan Didion și soțul ei, John Gregory Dunne, au fost un cuplu inseparabil, cum rar se întâmplă, și cu atât mai rar între artiști și literați. Căsătoriți de mai bine de 40 de ani, lucrau împreună, își încredințau unul altuia propriile scrieri în faza finală, ca unor critici învestiți cu toată încrederea, ieșeau împreună (cartea e plină de nume de restaurante, cinematografe și destinații pe care cuplul le-a ales și le-a frecventat), pe scurt, se preferau unul pe celălalt, până la capăt. Inutil de spus că Joan Didion nu concepe absența lui, iar cartea, în mare parte, este o încercare de a accepta și de a integra această absență.
La început, scrisul reia obsesiv detalii de o concretețe contondentă, cum ar fi registrul cu ieșirile și intrările în imobil ținut de portar sau obiectele de pe masa lângă care s-a prăbușit John, în încercarea inconștientă de a-l readuce înapoi, urmând aceleași coordonate ale realității din care s-a desprins. E ca și cum, numind cu o acuitate de sistem video performant fiecare detaliu al lumii din care el a ieșit, momentul dispariției ar putea fi șters, destrămat, anulat, iar timpul, dat înapoi. Imediat după pierdere, totul pulsează într-o ceață în care se amestecă rememorări și încercarea de a înțelege mai mult. Nevoia de a ști fiecare detaliu, aceeași nevoie care o face să ceară un raport complet după autopsie, pare că devine noua axă a existenței. Această fixație e prima fază care urmează decesului, un prag într-o viață diferită, care își va dezvălui, treptat, propriile etape, toate transformatoare.
Trăirea doliului metamorfozează sinele
Faptul că, în același timp, fiica lor, Quintana, agoniza între viață și moarte, transformă această perioadă într-un purgatoriu în care contururile și reperele lumii sunt fixate numai de indicatoarele către spital și de amintirile pe care fiecare stradă sau ieșire de pe autostradă i le actualizează. Treptat, meditația care adastă obsesiv asupra suprapunerilor dintre trecut și prezent se orientează, cu gradații infinitezimale, către acceptarea schimbării. Întreg procesul prin care trăirea doliului metamorfozează sinele ca nici o altă experiență este redat, în scris, printr-un mozaic de conexiuni ce topesc personalul cu livrescul și confesiunea cu comentariul filozofic. În logica gândirii magice, crâmpeie de viață aparent insignifiante par conectori coerenți într-o narațiune care prevestea sfârșitul. În aceeași logică, faptul că văduva închide din greșeală un dicționar păstrat mereu deschis pe biroul lui pare un fapt blamabil, pentru că șterge astfel un semn prețios: ultimele cuvinte pe care el le-a căutat înainte să moară. Ultimele posibile indicii care ar putea explica ceva.
Anul gândirii magice este o carte care, pornind de la experiența pierderii, disecă un întreg conglomerat de emoții și trăiri, o materie impalpabilă din care s-au plămădit viața unui cuplu și viața unei familii. O materie atât de sensibilă din care, de nimic preveniți, toți trei, ea, John și fiica lor, Quintana, se desprind pe cont propriu, căci mișcările lor, oricât de ferme, de încrezătoare și de armonioase în această viață, nu intuiesc și nici nu au cum să controleze o tectonică oarbă, care face și desface lumi. Finalul cărții aduce o suită de imagini pentru metamorfoză, pentru sfârșit și pentru acceptarea schimbării: mișcarea plăcilor tectonice care se ciocnesc, a curenților de adâncime, a insulelor care dispar, a camerelor care sunt uitate. Totul pare definitiv, brutal și blând, exact în același timp. Inevitabil. Totul pare că își găsește un spațiu într-o logică mai mare, iar izolarea e conectată cu o dinamică a altor proporții. Nu există sfârșit pentru o asemenea carte, cum nici pentru vocea care o însuflețește nu există sfârșit.
Anul gândirii magice de Joan Didion, traducere de Virginia Costeschi, Editura Pandora M, București, 2017