Ne apropiem cu pași repezi de cea de-a XXIV-a ediție a Târgului Internațional Gaudeamus – Carte de Învățătură, organizat de Radio România. Acesta va avea loc între 22 și 26 noiembrie, în Pavilionul Central Romexpo. Invitatul de onoare din 2017 este Comisia Europeană, iar președintele de onoare al ediției va fi scriitorul Matei Vișniec. Deja au fost anunțate peste 800 de evenimente culturale – lansări de cărți, dezbateri, întâlniri cu cititori, sesiuni de autografe etc. – și mii de titluri noi, ceea ce înseamnă că ne așteaptă, din nou, cinci zile de târg pline ochi. Ca de fiecare dată, majoritatea lansărilor îi vor avea ca punct central pe autorii români contemporani. De aceea ne-am gândit să pregătim un dosar cu câțiva dintre aceștia, pe marginea evenimentelor de acest tip organizate în cadrul unui târg de carte. Astfel, am invitat treisprezece scriitori să ne răspundă la două întrebări: 1) Cât de relevante vi se par lansările la un târg de carte precum Gaudeamus? și 2) Cât de important este ca un scriitor să se întâlnească cu cititorii săi într-un asemenea context? Răspunsurile acestora sunt de găsit în paginile ce urmează, firește. După lectură, cine știe, poate vă hotărâți să îi bucurați cu prezența la lansările volumelor lor.
Ioana Baetica Morpurgo: „Problema mea e că nu-ți întâlnești niciodată «Cititorul», ci «cititorii»“
1) Nu știu ce să zic. La un târg de carte, mai ales unul cu multe cărți excelente, cum e Gaudeamus, vrei să fii cititor, nu autor. Vrei să te uiți la cărți, să le deschizi și să citești la întâmplare câte un pasaj, să hotărăști care prieten va primi ce carte de Crăciun de la tine. Vrei să fii lăsat în pace, cu alte cuvinte. Singur, cu o sacoșă în mână și (de preferat) cu bani în buzunar. Însă mă interesează, de asemenea, din poziția asta de cititor, și ce au alți autori de spus despre cărțile lor într-un astfel de context. Cum negociază raportul cu propriul ego, ce-i leagă de momentul de față, de oamenii prezenți, în ce măsură sunt sinceri, în ce măsură joacă un rol, în ce măsură sinceritatea e un alt rol. Dinamica din interiorul triunghiului ăstuia autor – carte – cititor e cumva scurtcircuitată în contextul lansării la un târg de carte, întrucât, prin natura ei – o dinamică extrem de fragilă și de intimă – e expusă într-un supermarket zgomotos al ideilor și cuvintelor, care de care mai frumos ambalate.
Așadar, zic eu, lansările la târguri de carte se potrivesc acelor cărți sau acelor autori care se simt acasă în supermarketuri. Eu nu prea, însă îmi dau toată silința.
2) E important. E frumos. Te simți așa, ca un țăran la piață, cu legumele sau brânza la înaintare, cum ziceam. Ai vrea să-ți vinzi cuvintele la kilogram. (De fapt, dacă stau să mă gândesc, asta e o idee foarte bună!) Drept să vă spun, dacă aș avea de ales (și nu am), ideal ar fi să mă întâlnesc cu Cititorul pe un tren de lungă distanță, noaptea de preferință, ca Cititorul să nu fie distras de peisajul de dincolo de fereastră – să mergem, să zicem, spre stații diferite, eu să mă dau el să se dea jos mai întâi, evident. Aș vrea să am la mine ceva de mâncare, el să aibă ceva de băut – să întindem tot pe banchetă și să ne hrănim unul pe altul cu ce-avem de dat unul altuia. Ce vreau să zic e că problema mea, ca scriitor (bănuiesc că nu sunt singură în situația asta) e că nu-ți întâlnești niciodată „Cititorul“, ci „cititorii“ – te simți minoritar, tu ești una singură și ei sunt cel puțin doi. Vrei să te conectezi cu fiecare în parte, vrei să afli cum se leagă pasajul ăla de la pagina aia de viața lor personală, vrei să le descrii cum ai mers de nebună pe-un câmp noaptea și ai scris în minte tot capitolul ăla, vrei să-i duci de mână pe același câmp… și e imposibil (și neprofesionist). În schimb, te întâlnești cu Cititorul la evenimente culturale, lansări, ziceri de fapte, făcături de vorbe. Are zeci de fețe și toate se uită în zeci de direcții deopotrivă. Tu încerci să-l privești în ochi. El îți cere un autograf. (După cum am folosit pronumele în răspunsul ăsta, va părea că am doar cititori bărbați, ceea ce nu e adevărat. Prietena mea, Oana, tocmai mi-a trimis un SMS că mi-a cumpărat cartea – cred că intenționează s-o și citească. Plus maică-mea, care sigur e cu lupa pe text în momentul ăsta.)
George Banu: Dedicații la Gaudeamus
Orice ședință de semnături-dedicație e o plăcere dacă sunt mulți solicitanți, dacă nu… ce melancolie!
Eu, când mă aflu în situația de a dedica, mă inspir dintr-o replică din Pescărușul, când Mașa îl alertează pe celebrul autor Trigorin, spunându-i: „Nu scrieți: Cu afecțiune…“ – formula stereotipată e o jignire. De aceea, înainte de a schița câteva rânduri, privesc pe cel ce-mi întinde cartea achiziționată și, uneori, aștept din partea lui o mărturie. Cel mai mult mă bucur când mi se spune că e un „cadou“ și sunt rugat să dedic cartea unui iubit, unei mătuși, și nu persoanei care se află în fața mea. „Absentul“ devine, atunci, mai important decât noi, prezenții. Recent, o adolescentă mi-a cerut să precizez: „Pentru mama și fiica ei“ – fragmente de viață! Ale celor care mă onorează, dar și ale mele căci, de obicei, indic, discret, rațiunea de a fi a cărții, motivul ei central. Astfel, cunoașterea, grație dedicației, poate fi reciprocă. E ca un debut de dialog.
Îmi place să fiu într-un târg de carte cum este Salonul cărții de la Paris sau de la Brive, cum e Gaudeamus, unde mulțimea de cititori consolează neliniștile suscitate de declinul iminent al cărților în lumea de azi… ele sunt vișinii unei livezi ce se usucă, de câte ori mi-am spus-o, dar un Salon de carte produce o încredere trecătoare.
Nu-mi place Târgul de carte de la Frankfurt – acolo afacerile sunt preeminente, și nu iubirea de carte.
Iubesc Gaudeamus, vechi cântec studențesc, și în numele bunicului meu ce mi-l cânta pe vremuri, când era interzis, și în amintirea momentului când mi-au țâșnit lacrimile, auzindu-l prima dată în public la Iași, când mi se acorda titlul de doctor honoris causa.
P.S.: După căderea comunismului, cel mai frumos spectacol semnat de Lev Dodin, adevărata denunțare a absurdei „educații“ sovietice, se intitula a contrario Gaudeamus… semn al unei reînvieri.
Dinu Guțu: „Cititorii au rareori șansa să interacționeze cu autorii și editorii“
1) Nu-s un obișnuit al târgurilor, dar cred că lansările de aici au mai degrabă un soi de pe-repede-nainte care nu face întotdeauna bine. E destul de puțin timp pentru discuții mai adânci, iar cititorii au rareori șansa să interacționeze cu autorii și editorii. Farmecul lansărilor de la Gaudeamus ține de forfota și de intercalările dadaiste de la lansările care au loc în același timp. Am prins acum câțiva ani, de exemplu, o lansare a unui volum care se chema Absurdul ca aventură existențială în Modernism și Postmodernism, iar pe fundal se auzea Ion Iliescu care-și lansa și el cartea de memorialistică undeva prin preajmă. Altfel, mă gândesc să fac o lansare în București la Terasa Obor, ca să întorc ceva înapoi unui loc în care mă simt bine, și-n care se-ntâmplă o parte din acțiunea romanului.
2) Probabil că este, orice ocazie e importantă, dar în general prefer locurile unde e și bere. Mai rupe din trac, apropie oamenii.
Maria-Iris Hoeppe: „Eu cred în Gaudeamus, iubesc energia pe care o creează oamenii acolo“
1) În primul rând, în introducere aș spune că este relevant orice alegi tu ca individ să fie relevant și devine cu adevărat relevant dacă apoi te implici și faci acțiuni semnificative. Dacă crezi că la Târgul de Carte Gaudeamus vin oamenii care ar fi cititori posibili ai cărții tale, n-ar trebui, ca autor care tocmai a scos un volum, să îl ratezi.
În cazul unei cărți noi, mediul online este un bun vehicul de promovare, însă nu va putea înlocui niciodată o întâlnire reală, așa cum un telefon dat cuiva nu poate înlocui o întâlnire față în față.
Eu cred în Gaudeamus, iubesc energia pe care o creează oamenii acolo în jurul cărților și, dată fiind anvergura evenimentului, sunt bucuroasă și cu adevărat onorată să mă pot întâlni cu cititorii, la lansare, duminică, 26 noiembrie, ora 13:30, la standul Editurii Polirom. (Doar am scris cartea pentru ei, nu pentru mine, nu?) Îmi revine datoria să le-o fac cunoscută și să le-o prezint. Dacă fiecare ne-am folosi altruist o parte din energie în folosul comunităților în care trăim, lumea ar arăta cu siguranță altfel.
2) Este foarte important să se întâlnească într-un astfel de context, deoarece scopul târgului nu este numai acela comercial, ci mai ales acela de a aduce la cunoștință publicului cititor ceea ce este nou.
Oamenii au nevoie de cărți noi, scrise de oameni contemporani, care se află în curse similare în care caută cu toții să găsească mai mult sens, mai multă consistență și un alt nivel de înțelegere a ceea ce au devenit ei înșiși – și ceilalți – între timp, când aproape toată lumea era ocupată mai ales cu supraviețuirea.
Cristian Fulaș: „Fără toată acea babilonie, aș fi uneori mult mai singur“
Uneori, la aceste târguri, merg pe coridoare și ascult. Nu mai răsfoiesc, nu mai privesc, nu mai vorbesc, mă uit la acele fâșii galbene sau albe de adeziv care unesc fragmentele de mochetă de pe podea și ascult: titluri, nume, păreri, inflexiuni de voci, modul amuzant în care toate acestea se suprapun, modurile în care par să vorbească între ele, toate aceste mici elemente formează o lume pe care apoi o păstrez cu mine, o iau acasă și știu că, fără toată acea babilonie, aș fi uneori mult mai singur și, dacă așa ceva e posibil, liniștea din jurul meu ar fi și mai mare.
Privind situația dinspre scriitor, nu există lansare de carte neimportantă. Cu atât mai mult o lansare care se petrece în cadrul unui târg de carte. Eu fac parte dintr-o generație de scriitori pentru care cifrele mari, în termeni de tiraje, practic nu există. Sigur, se poate ca tirajele să fi scăzut din cauza diversificării ofertei de carte, se prea poate ca numărul
cititorilor să fi scăzut, deși nu putem să băgăm mâna în foc pentru vreun sondaj, dar singura certitudine rămâne că mare parte din viața de scriitor, azi, se desfășoară sub semnul unui soi de competiție pentru public. Cartea e într-un fel obiect de lux, obiect privilegiat pentru mulți, e de foarte multe ori proiect personal care rămâne doar… proiect personal. În orice caz, în spatele acestui proiect se ascunde o muncă titanică și e normal, nespus de normal să cauți să-ți întâlnești cititorii (atâția câți sunt) în cât mai multe medii cu putință.
Cât despre relevanță… Nu există acțiuni irelevante; pur și simplu nu-mi pot imagina nici un eveniment care să fie irelevant pentru viața unei cărți. Mai ales că, parcă străduindu-se să copieze Occidentul, cărțile de azi tind să aibă o viață din ce în ce mai scurtă, relevanța lor se micșorează în timp, știu exemple de cărți care nu au supraviețuit nici măcar jumătate de an și au fost uitate complet. Or, în scurta viață a cărților, e evident că evenimentele capătă proporții cu atât mai însemnate: când toate evenimentele prin care trece o carte se pot număra de cele mai multe ori pe degetele unei singure mâini, cum putem să minimalizăm ceva? Cum am putea să minimalizăm tocmai un eveniment care se petrece în cadrul unui târg de carte, acestea fiind extrem de puține? Pragmatic vorbind, unui scriitor i se oferă șansa să-și prezinte cartea în cadrul unei serii de evenimente dedicate strict cărții. Tot pragmatic vorbind, ar trebui să profite de această șansă.
Sigur, nu ne putem opri să ne gândim la succes, e un lucru care stă în natura umană și nici o modestie (oricât de frumos jucată) nu îl va scoate din joc. A nega acest lucru ar însemna să-ți negi munca, or asta e foarte greu de făcut. Iar un târg de carte este, totuși, unul dintre puținele locuri în care lucrurile măcar seamănă cu ce ar trebui să fie, în care, pentru câteva zeci de minute, toată munca din subsolul unei cărți înseamnă ceva, capătă o semnificație, capătă, cu un cuvânt care trebuie luat cu precauție, importanță. Eu sunt un visător, în felul meu. Când privesc aglomerația din incinta târgului îmi permit să uit câteva minute deșertificarea librăriilor, șicanele din social media, tirajele îngrijorător de mici, lansările de carte din oraș care pot fi distruse de câteva picături de ploaie, tot ce poate merge rău în viața unei cărți, uit tot, zâmbesc, e bine uneori să credem și în lucrurile pozitive, viața grăbită a cărților de azi poate dura un pic mai mult.
Mihai Buzea: „Sunt esențiale întâlnirile cu cititorii, autorii capătă «carne»“
1) Dacă îmi amintesc bine, am ajuns prima dată la Gaudeamus prin ’95 sau ’96, că parcă era ceva legat de armată (mă pregăteam să plec? Venisem în permisie? Complete blank, din păcate), iar de-atunci n-am ratat nici o ediție, așa că trebuie să fi asistat la câteva zeci de lansări, garantat. Poate și mai multe. Tocmai de aia nu pot răspunde decât c-un sincer „Nu știu“ la întrebarea despre relevanță. Lumea vine, ascultă, pune întrebări (rar, prea rar!), unii se pupă cu autorul, alții cu autoarea, cei mai mulți se trag și-n poze, da, asta pot să confirm. Dar că se apucă să cumpere cartea lansată sau, mai rău, s-o și citească, asta n-am de unde să știu. Tot ce pot să sper este că da, lansările sunt relevante.
2) E important ca scriitorul să se întâlnească cu cititorii în asemenea context, în orice context! Fără întâlniri „față către față“, autorul rămâne o abstracțiune pentru cititor, în cel mai bun caz. În cel mai rău, nu rămâne deloc: „Am citit zilele astea o carte foarte faină“, mi se întâmplă s-aud deseori, „m-a distrat teribil, m-am râs!“; dar dacă întreb cine a scris-o, răspunsul standard este: „E, de unde să știu! Unu’!“. Pentru asta sunt esențiale întâlnirile cu cititorii, pentru ca autorii să capete „carne“, un chip, o voce, un număr la pantof, ceva care să-i fixeze în memoria afectivă a oamenilor, că fără oamenii care să dea bani pe cărți, noi ne-am apuca să ne căutăm altceva de muncă. Gaudeamusul are două însușiri capitale: e mare și e sigur. Ca cititor, nu-ți pui problema în termeni de „Aoleu, dacă anul ăsta nu se ține Gaudeamus?“ sau „Vai de mine, dacă nu vine acolo autorul meu preferat?“. Ca autor, e-o cinste să fii invitat. Sau, enfin, așa-i pentru mine, nu pot vorbi în numele tuturor: e prima dată când sunt chemat aici.
Oana Păun: „Sunt curioasă să îi cunosc pe cei care îmi citesc cărțile“
1) Pentru un scriitor debutant, cum este și cazul meu, lansarea unui volum la un târg de carte de anvergura Gaudeamus este un eveniment important, pentru că îi oferă o mai mare vizibilitate.
2) Recunosc că sunt curioasă să îi cunosc pe cei care îmi citesc cărțile. Așadar, o asemenea întâlnire e binevenită, în aceeași măsură în care, în calitate de cititoare, îmi face plăcere să îmi întâlnesc scriitorii preferați.
Mihaela Perciun: „Lansările atrag și incită publicul iubitor de carte“
Păi dacă n-ar fi lansările de carte, ce ar mai fi târgul în esența lui – un iarmaroc? Lansările atrag și incită publicul iubitor de carte să le deschidă, să le răsfoiască, apoi să le cumpere.
Cât public adună o notorietate! Cât public trece pe la standul editurilor unde este anunțată o lansare? Mult. Lansările interactive, lecturile publice îi atrag și mai abitir pe cei iubitori de carte. Incontestabil, este foarte important să se privească unii pe alții în ochi. Dacă au curajul.
Carmen Mușat: „Târgul e o intersecție, un spațiu trepidant“
Cred că, pentru un autor, orice prilej de a se întâlni cu potențialii săi cititori este unul binevenit. E foarte adevărat că, în forfota și zgomotul inerente unui târg de carte, există riscul ca un astfel de eveniment să se piardă. Știm cu toții, din experiență proprie, că lansările în cadrul Târgului nu au, neapărat, consecințe în numărul de exemplare vândute sau în ecourile ulterioare în presă ale cărții respective. Și, cu toate acestea, cred că nici editorii, nici cititorii și cu atât mai puțin autorii nu ar putea renunța la întâlniri organizate în zilele febrile ale unui târg. În fond, chiar dacă nu ai cum să participi la toate evenimentele și nici nu te poți aștepta ca ceilalți să dea dovadă de ubicuitate și să ajungă peste tot, simplul fapt de a lansa o carte „la târg“ e o bucurie: e cel mai bun loc în care poți afla ce mai e nou în lumea editorială, ce au mai scris/ publicat ceilalți, ce proiecte culturale se mai pun la cale, ce s-a mai tradus… Târgul e o intersecție, un spațiu trepidant, „lung prilej de vorbe și de ipoteze“, și ceea ce mie cel puțin mi se pare cel mai important este că pot întâlni acolo, adunați la un loc, oameni din toate colțurile țării (uneori și din toate colțurile lumii), la care ajungi mai greu. Îmi aduc aminte că tot la un târg de carte, în vara lui 2014, am discutat cu Silviu Lupescu și Mădălina Ghiu despre publicarea unei serii de autor Gheorghe Crăciun, serie din care vom lansa, săptămâna viitoare, cel de-al șaptelea volum, reeditarea Aisbergului poeziei moderne. Și tot la un târg de carte, în 2011, l-am întâlnit pe Alexandru Vlad, căruia tocmai îi apăruse romanul Ploile amare, la editura Charmides, roman pe care am început să-l citesc din primul moment după ce am ajuns acasă, stârnită de câteva pagini pe care-mi căzuseră ochii, în timp ce-l răsfoiam, în hărmălaia de la târg. Târgul e o agora, un spațiu deschis, unde nu se știe niciodată cine dă și cine primește, un loc unde toți suntem cititori, chiar înainte de a fi autori. Cu toții ne bucurăm să descoperim cărți, în fond, vedetele incontestabile ale oricărui târg sunt cărțile, ele ne trezesc curiozitatea, ne stârnesc imaginația, cu ele pleci acasă și tot cu ele intri apoi în dialog. Într-un târg de carte, hazardul îți poate scoate în cale cărți și autori cu care, poate, nu te-ai intersecta niciodată și, adeseori, astfel de întâlniri sunt providențiale (știu ce spun, vorbesc din proprie experiență). Există viață editorială și în afara târgurilor, cu siguranță, dar cred că nu strică nici autorului și nici cărții o întâlnire informală cu cititori „întâmplători“.
Viorica Răduță: „Gaudeamus este bucuria de a fi împreună, în cărți și printre ele“
Târgul de carte Gaudeamus este, pentru mine, un hidrapulper. Cu mirosul tipic, i-aș spune „bun de tipar“, îmi amintește de fiecare dată oala de macerat hârtie dintr-o fabrică de mucava. Spre sfârșit, când încep să se rărească și standurile, mirosul de hârtie începe și el să deverseze. Ca o pastă care urmează să fie trasă pe „site“, era să spun plane, revistele literare, sau cilindrice, bibliotecile personale, blogurile, televiziunile etc. (unde circulă cu repeziciune știrile, dar se și usucă mai repede), ca să iasă tot hârtie, dar pătrunsă, fiindcă „ochiu-nchis afară/ înlăuntru se deșteaptă“. Așa, lectura pare identică unui proces tehnologic din vechile fabrici de hârtie, doar că iluminat. De altfel, aproape ca un hidrapulper arată și forma locului, umplut în zilele Gaudeamus cu așa de multă hârtie/ carte încât nu pot să nu văd o asemănare cu rampa unde se aducea maculatura, înlocuită aici cu geografii spirituale (tot vin din patru zări editurile).
În romanul Femeia de hârtie, de Rabih Alamedddine, există, memorabil, un moment al revelației, ieșirea din labirintul inutilității pentru traducătoarea anonimă, tocmai când i se întâmplă cel mai mare necaz cu cărțile (traduse). Tocmai catastrofa, însă, îi pune în lumină destinul, recunoașterea. Târgul de carte de tip Gaudeamus conține în măruntaiele sale un asemenea moment. Și chipurile vizitatorilor transmit clipa, fiindcă da, este o ieșire din timpul și locul comun. Am văzut fețe și oase de scriitori sau de cititori cum păstrează deopotrivă aerul târgului la mai mare distanță de Romexpo. Se recunosc. Personal, caut în fiecare an „macerarea“ asta de hârtie, printre care se văd fragmente din cunoscuți și necunoscuți, ochi, mâini, gesturi care mai continuă și după ce ai trecut de cutare scriitor contemporan, de un grup de elevi, de o lansare, de un cuvânt, de o editură… Ține de fantastic să umbli printre editurile băgate în cutii enorme, vii, cu cărți și oameni de carte/ hârtie socotindu-se reali.
De fapt, cu scriitorii se petrece mai mult. Îi cunoști sau îi recunoști, poposești la vreuna dintre lansări, deodată ți se pare că, și dacă i-ai fixat într-un ochi de sticlă și îi „developezi“ acasă, ți-au scăpat. Când am lansat și eu vreo carte, am aflat că se întâmpla o trecere, vedeai o clipită dincolo, cu ajutorul ochilor „de afară“, care intrau în tine să o înțeleagă dintr-o ochire, și cu autorul în carne și oase înăuntru. Atunci, realizezi că ești și viu și mort, că faci calea din viață în necunoscut, dar și înapoi, ca pe o nesperată cale de a împinge limita. De aceea, târgul de carte, mai ales Gaudeamus, cu forma lui de hidră de hârtie și pulper (cu capetele Bibliotecarului arcimboldian multiplicat), este bucuria de a fi împreună, în cărți și printre ele. Așa se creează un Între (lumi), Întrele egal cu Intervalul, loc de purificare. Spațiul comun devine, prin urmare, unul ființat aparte, prin și în text/e.
Întâlnirile cu cititorii? După cum se vede că funcționează, la imperativ, dorința scriitorului de a fi lansat la târgul de carte, se poate spune că este vorba de un eveniment cu skepsis. Lansarea se apropie de semnificația unui manuscris post-postmodern, unde autorul, cu portretul lui expus (la editurile mari), apoi invitații la cuvânt și ascultătorii, fac o carte multiformă, cu direcții de receptare în curs, mai ales că înregistrările video sau fotografiile se postează pe Facebook, pe YouTube etc., ca să nu fie doar volumul cutare în discuție, ci și „anturajul“ său. Lansarea, chiar așa „clasicizată“, uneori cu mișcări cam reumatice prin netrăire, este, de cele mai multe ori, aerul cel proaspăt de la Gaudeamus sau Bookfest. Fără astă verticală, orice târg ar fi un hidrapulper orb, gata să înghită și dă la capăt aceeași hârtie, fără o prelucrare cu miez, viețuire. Skepsis-ul e întâlnirea vorbită dintre autor și lector, un fel de a ființa locul care e, de fapt, cartea. Și omul. Un moment cu filele în carne și oase, cu omul în carte ș.a.m.d.
Bogdan Răileanu: „Un scriitor ar trebui să se întâlnească cu cititorii ori de câte ori crede că e cazul“
1) Un târg de carte fără lansări ar fi probabil ca o maternitate în care nu se mai fac nașteri. Editurile și autorii s-ar plimba pe culoarele târgului ținându-se de mână în liniște și ar aștepta să intre cititorii zburdând pe ușa târgului și să țipe de bucurie. Lucru destul de incert. Eu însumi recunosc că în ultimii doi ani nu am călcat pe la târguri de carte, ci mai mult prin librării și pe net. Deci lansările sunt utile unui târg de carte. Pentru că eu anul ăsta din cauza asta vin la Gaudeamus, ceea ce doresc cât mai multor români.
2) Pentru un debutant e important să se întâlnească cu cititorii chiar și în spatele clădirii în care se ține Gaudeamus, pentru că trăiește pe altă lume, nu mai contează locul. De altfel, cred că și pentru autorii mai experimentați e bună întâlnirea cu cititorii din spatele clădirii, pentru că ar vedea cine îi urmărește cu adevărat. Aici ar mai fi un avantaj și pentru că s-ar putea fuma la lansare, practic, ca pe vremuri. Un scriitor ar trebui să se întâlnească cu cititorii ori de câte ori crede că e cazul și atâta timp cât nu se pierde în peisaj.
Adrian G. Romila: „Târgurile de carte reprezintă o formă de igienizare a minții și a sufletului“
Cred că orice lansare a unei cărți e relevantă. În condițiile nișărilor culturale de toate felurile, lansarea unei cărți are gradul ei de relevanță, într-o lume care prețuiește tot mai puțin cartea. Nu vreau să spun că vom rămâne doar „noi între ai noștri“ (deși uneori am impresia că deja se întâmplă asta), dar e evident că publicul cărții „de hârtie“ e, dacă nu tot mai restrâns, atunci măcar elitar, cel puțin în România. (E posibil, totuși, ca, dintre toate, literatura să fie privilegiată, adică mai căutată, povestea se vinde, dintotdeauna).
Sunt lansări în contexte mai mult sau mai puțin eficace: la centru, în provincie, într-o zonă universitară, pentru publicul larg, pentru specialiști, într-un moment anume destinat lansărilor de carte etc. Autorii înșiși pot avea și ei tot felul de prejudecăți despre soarta cărților proprii. Discuția despre importanța lansărilor comportă, deci, o mare doză de imponderabil, de subiectiv. Depinde de cine, unde și când, depinde de cititori, critici și autori. Fiecare are pretențiile lui și nu poți să fixezi norme. Ar fi câteva condiții de lansare, dar nu sunt posibile oriunde și oricând și nu e obligatoriu să fie toate îndeplinite: să ai ceva public (chiar dacă sunt numai prietenii tăi), să ai un vorbitor bun, să fie când și unde trebuie, să existe o promovare prealabilă și o mediatizare după, să existe un anume orizont de așteptare etc. Am lăsat implicită valoarea cărții, căci fără ea n-are rost să discutăm.
La Gaudeamus, lansările sunt relevante în măsura în care e relevant un asemenea târg. Și eu zic că e. Știu că atmosfera nu e chiar propice receptării (mai multe lansări odată, în aproape același perimetru, una după alta, acoperindu-se sau decalându-se reciproc), că există nume mari și nume mici, afișe vizibile și colțuri minuscule, că e un fel de babilonie livrescă, un fel de supermarket borgesian. Autorii, cititorii, lansatorii și simplii privitori se lovesc și se calcă unii pe alții, străbat labirinturi de rafturi, cu mulțime de titluri și de oferte, aleargă de colo-colo în căutarea unui om, a unei cărți, a unei edituri, a următoarei lansări. Dar, în contextul celorlalte babilonii cotidiene (consumeriste, primitive, kitsch, degradante), o babilonie a cărților e absolut salutară și onorantă.
Poate că întâlnirile la târg cu cititorii nu sunt atât de eficiente ca într-o lansare special organizată pentru o carte. Nu ai prea mult timp la dispoziție nici să dai autografe, nici să răspunzi la eventuale întrebări. Ești presat tot timpul de lansarea următoare, publicul tău deja s-a risipit în altă parte, la alt autor. Dar prezența într-un loc dedicat exclusiv noutăților editoriale, unde exiști printre și pentru alții ca tine, unde poți atinge atâtea cărți importante, unde poți vedea fizic autorii, e profund stimulativă. Există o lume a ideilor, accesibilă prin acest act extraordinar al lecturii și al înțelegerii private. E un proces care ține fundamental de umanitatea noastră și care ne-a ridicat ontologic deasupra celorlalte regnuri terestre.
Târgurile de carte reprezintă o formă de igienizare a minții și a sufletului, o binevenită alternativă la real − cel spiritualizat, trecut în ordinea cuvintelor. Avem nevoie de așa ceva.
Bogdan Suceavă: „Un târg de carte este un exercițiu de relații publice“
Contextul editorial al târgului Gaudeamus a evoluat mult în ultimul deceniu, și nu-mi mai place la fel de mult ca înainte felul cum se prezintă târgul. O prezentare a lumii cărții într-o eră când mediile de comunicare sunt în perpetuă schimbare reprezintă cu totul altceva: orice gen de prezentare care acum un deceniu ar fi fost decentă riscă, în juxtapunere cu mediile virtuale, să pară desuetă. Nu mai cred în lansările de carte în dulcele format clasic, sau cel puțin nu în locuri zgomotoase, lipsite de aer condiționat, în care fiecare spațiu de posibil dialog e situat într-un hol de trecere. Cred că soarta unei cărți se decide în mare parte în mediul virtual, în platformele de interacțiune socială, și ar fi o iluzie să crezi că un târg de carte poate însemna mai mult decât un exercițiu de relații publice.
Pe de altă parte, ar fi un gest de impolitețe față de audiența interesată din România dacă nu aș fi prezent și dacă nu aș contribui la fel cum o fac și alți autori români. Respectul față de public ne invită să participăm chiar și într-un cadru care e departe de perfecțiune. La una dintre lansările mele de anul trecut am stat de vorbă cu cineva care venise din Moldova ca să mă asculte povestind. Nu am uitat întâlnirea aceea. La o lansare dintr-un oraș transilvănean m-am întâlnit cu cineva care venise cu trenul de la trei ore distanță ca să mă cunoască. Și e vorba de oameni pe care nu-i mai întâlnisem până atunci și cu care nu mai comunicasem, dar care erau foarte interesați de ceea ce se scrie acum. E o sete extraordinară de cărți, de povești despre cărți, un interes sincer de a explora care este miza culturii azi. Datoria mea e față de cei cărora le pasă, față de cei interesați, cei care vor să asculte ceea ce avem de povestit despre literatura vie, literatura care se scrie acum. În fața lor mă înclin și pentru ei particip la târgul Gaudeamus, chiar dacă formatul târgului nu mi se mai pare potrivit.
Un comentariu
O vazoleala fara rost pe la targuri. Doar cativa „turisti” dezorientati sau cateva rude cu obligatii.