Anul 2017 s-a încheiat cu două anunțuri în domeniul culturii și implicit al muzicii clasice în România. Cel dintâi făcea cunoscut că Sala Palatului a intrat sub autoritatea Ministerului Culturii, ceea ce deschide perspectiva de reabilitare a fostei săli de congrese a Partidului Comunist pentru a o face compatibilă cu exigențele unei săli de concert contemporane, implicit ale unui Festival cu numele lui George Enescu. Al doilea anunț, al Primăriei Generale a Bucureștiului, se referă la clădirea fostului cinematograf „Lumina“ de pe Bulevardul Elisabeta, ce ar urma să fie cumpărată și, odată refăcută, să adăpostească, între alte instituții culturale sub autoritate municipală, și fantomatica, până acum, creație a anului încheiat, Casa Artelor „Dinu Lipatti“.
Am dificultăți să înțeleg cum funcționează consultanța profesională în asemenea decizii păguboase, ce îmi amintesc de spusele lui Tudor Vianu, întrebat de Ion Biberi despre „lumea de mâine“. Omul de cultură cerea după război să fie denunțați falșii profesioniști, oamenii „avânturilor nereflectate“. Fiindcă a lipsi Bucureștiul de o sală de concert adevărată, pe măsura secolului XXI, mărginindu-te să peticești o sală veche, sau a nu construi un adevărat centru cultural modern, limitându-te să scufunzi banii într-o clădire vetustă, neadecvată, recumpărând-o de la cei cărora li s-a retrocedat, ține de o vajnică suficiență și miopie politică.
Atât Primăria Bucureștiului, cât și Ministerul Culturii par să nu vadă ce se întâmplă în lumea largă. La Geneva, de exemplu, o inițiativă populară culturală ce a adunat vreo 15 mii de semnături – anunțată zilele trecute – este pe cale să se transforme într-un referendum „pentru o politică culturală coerentă“. Inițiatorii săi afirmă –lucru valabil și în România – că „a venit timpul ca domeniul cultural să fie considerat o misiune prioritară și să fie dezvoltată o viziune strategică de dezvoltare a sa“. Inițiativa elvețiană a fost lansată de artiștii și de actorii culturali ai orașului Geneva.
Spiritul civic ce pare să fie în deficit la București are altă dimensiune și pondere în Elveția, unde o Asociație ca „Patrimoine Suisse Genève“ a reușit să mobilizeze populația și să câștige un referendum ce s-a opus proiectului de renovare și mărire a vechiului Muzeu Cantonal de Artă și de Istorie. Experții asociației – care au vizitat alte instituții similare atât din Elveția, cât și din Germania, Franța și Olanda – susțin, în ideea de „a trece de la o dinamică de opoziție la o forță de a propune“ ceva nou, un concept urbanistic și arhitectural în jurul vechiului Muzeu. Altfel spus, nu cârpăceala menită să ia ochii la București.
Desigur, nu experții și arhitecții români de calitate lipsesc, dar –cum o dovedesc zecile de memorii adresate de Ordinul Arhitecților Primăriei Generale a Bucureștiului, unde nimeni nu catadicsește să le ia în seamă – prioritare sunt ambițiile, mașinațiile, afacerile și amatorismul echipei Firea. Achiziția fostului cinema „Lumina“ nu este o expresie, în nici un caz, a unor „Timpuri Noi“, după numele fostului cinematograf învecinat de pe fostul Bd. 6 Martie.
Că serbarea centenarului nașterii lui Dinu Lipatti a rămas o acțiune lipsită de coerență în România, ca și faptul că aniversarea sa fusese celebrată la Geneva ca nicăieri altundeva, încă în martie 2017, nu se aflase la Primăria Bucureștiului nici în luna august, atunci când Serviciul transparență decizională (sic!) dădea publicității proiectul înființării Casei Artelor „Dinu Lipatti“, menită să fie „un serviciu public de interes local al municipiului București“. „Obiectul de activitate“ al celor nu mai puțin de 15 angajați – trei în conducere, plus doi la contabilitate, plus doi „inspectori de specialitate“ și un „magaziner“ (sic!) – l-ar constitui „desfășurarea de activități de interes local, în principal în domeniul cultural-educativ, cu accent pe educația muzicală precum și păstrarea tradiției muzicale, componistice, interpretative și pedagogice construite de școala românească de profil din București“. No comment…
„Raportul de specialitate“ al Serviciului Cultură al Primăriei, redactat în iunie 2017, îl definea într-un stil original pe Dinu Lipatti, ca reprezentând „încă (sic!) un brand al intelectualității și elitei bucureștene, nu numai în domeniul muzical“, afirmând că noul „serviciu public“ va da capitalei „șansa de a se integra fluxului de acțiuni externe dedicate pianistului“. Raportul nota – în iunie! – că „Fundația Dubois-Ferrière va organiza un concert extraordinar susținut de legendarul pianist Nelson Freire, la Geneva“. Concertul avusese loc la 22 martie 2017.
Decizia creării minunatului „serviciu public“ românesc a fost înaintată spre avizare guvernului la începutul lunii august și aprobată la sfârșitul lunii septembrie. Anul Lipatti s-a încheiat, evident, fără vreun festival sub egida noii Case a Artelor „Dinu Lipatti“. Amânat la calende… Rezumând, cred că singurul concert cu adevărat aniversar a fost cel de la 19 martie, ziua de naștere a pianistului, la Ateneu, de Camerata Regală dirijată de Horia Andreescu, avându-i ca invitați-soliști pe Dana Borșan, Nikolai Demidenko și Mihai Ungureanu.
O să mi se repete că sunt în căutarea nodului în papură, că noi românii ne descurcăm întotdeauna cumva ș.a.m.d. Într-adevăr, dacă Zilele Dinu Lipatti nu au mai existat anul acesta, în martie a avut totuși loc o manifestare improvizată, denumită ridicol I love Lipatti, la care au fost lansate primul volum al corespondenței pianistului (editată de Monica Isăcescu și Ștefan Costache), ediția a treia a biografiei standard Bârgăuanu-Tănăsescu și micul volum de memorii al Anei Lipatti (toate Editura Grafoart). Desigur, sunt publicații nu lipsite de merit, dar, din nefericire, corespondența era redată fără o colaționare profesionistă cu originalele scrisorilor și cu un aparat critic încropit în fugă, așa cum am avut ocazia să o spunem deja în „Suplimentul de cultură“, nr. 565.
Centenarul nașterii a mai fost serbat o dată, în decembrie, în ziua morții lui Lipatti; și tot în atunci a apărut și unicul disc cu înregistrări din Arhiva Radio România, intitulat Dinu Lipatti compozitor. Nici o mențiune pe copertă că ar fi vorba de un CD omagial cu ocazia Centenarului… Altfel, o mulțime de concerte și recitaluri mărunte, necoordonate între ele, cele mai multe sub egida diverselor filiale ICR din străinătate, incapabile să atragă cu adevărat atenția criticii internaționale, să creeze „evenimentul“.
A fost serbat Dinu Lipatti în lume? Răspunsul este pozitiv, dacă ar fi să amintesc doar concertul cu adevărat eveniment de la 22 martie de la Geneva, al Orchestrei Elveției Romande (OSR) dirijată de Jonathan Nott și avându-l ca solist pe pianistul Nelson Freire, laureat la Londra al Medaliei Dinu Lipatti.
Eveniment cu adevărat și mult mediatizat în presa occidentală a fost și apariția setului aniversar de 12 CD-uri, intitulat 100th Anniversary Edition – Dinu Lipatti Collection, publicat de casa germană Edition Gunter Hänssler. Este o ediție integrală a înregistrărilor pianistului, excelent organizată, ce merită tezaurizată de orice colecționar, care cuprinde: I. Înregistrările antebelice, 1936-1938 (CD 1); II. Înregistrările din timpul războiului, 1941-1943 (CD 2; Enescu – CD 3); III. Înregistrările postbelice (CD 4-7); IV. Ultimul an al lui Dinu Lipatti, 1950 (CD 8-11) și V. Ultimul recital al lui Dinu Lipatti (CD 12).
Ar mai fi de adăugat aici efortul și recitalurile date anul acesta, începând din martie, de pianista Luiza Borac în Germania, într-o serie „Omagiu Dinu Lipatti“ și pe care cotidianul „Wesfalenpost“ o cita în noiembrie cu îndemnul adresat autorului articolului: „Nu scrieți despre mine, scrieți despre Dinu Lipatti“. Și, în final, dar nu pe ultimul loc, activitatea de cercetare desfășurată de expertul Mark Ainley și site-ul său: www.dinulipatti.com, ce merită vizitat de oricine îl iubește pe Dinu Lipatti.