În cea de-a noua zi a Decameronului, tinerii participă la o transă dionisiacă: animalele par domesticite, ierburile sunt parfumate și totul aduce cu un Eden spontan. Zice naratorul că, dacă i-ar vedea cineva, ar spune că „moartea nu-i va răpune pe aceștia, ori, dacă-i va răpune totuși, îi va găsi cu surâsul pe buze!“. Cu mijloace diferite, Radu Țuculescu inaugurează o lume asemănătoare în Măcelăria Kennedy.
Pățaniile scriitorului din experiența jurnalistică nu au cum să nu deschidă culoare fictive. Ce pot lumina brusc o lume. Să ne închipuim un regizor în căutare de subiecte spumoase. În același timp, el este un colecționar al situațiilor cu potențial burlesc. Rezultă numaidecât o competiție interioară, cu mize sprințare. Iar Radu Țuculescu are mai mereu un aer dominator în situații capacitate parodic. Așa se face că, printre peregrinările lui prin cine știe ce locuri din țară, el a dat și de numele unei măcelării din Luna de Jos, de lângă Cluj. Având rezonanțe care altminteri ar trebui să-ți dea fiori, ea, măcelăria, oferă nebănuite anecdotici, numai bune de ficționalizat.
Citim un roman cât un spectacol montat pe mai multe scene deodată. Fiecare având inadecvarea ei, tipologiile și, poate mai mult decât orice, disponibilitățile pentru a prelucra semnificații. Dacă dai de-un individ ce-și botează măcelăria Kennedy (după numele președintelui american, nu la întâmplare!), știi sigur că te găsești în fața unui personaj. Radu Țuculescu atât așteaptă. Cu povestea în minte, el caută să confecționeze un real cât mai contrariant.
Trebuie precizat că nu neapărat ce ține de un anumit exotism al individului îl mobilizează pe prozatorul clujean. Cât resursele unei suceli, irealitățile ei, dublate de investiția în labirinticul spectacular. Căci nu poți lăsa neatins un subiect ce promite o acumulare totalizantă – un vector al prozei lui Radu Țuculescu.
Nu altfel este Luna de Jos, un loc în care supărarea nu se prinde, vârsta nu contează și disputele sunt totdeauna caraghioase. Cu așa deschidere utopică, cititorul recunoaște locurile acelea pline de viață și veselie, ce se instaurau din vreme în vreme în literatura din negura istoriei. De ce-ar face asta? Gândiți-vă numai câți autori mai știu să se bucure în scris. Darămite să și construiască un discurs vitalist.
Plăcerea gastronomică deschide întotdeauna spectacolul voluptăților
Firește că Radu Țuculescu mizează dintru început pe legătura cu un spațiu ce deține antidotul depresiei. Oricâte neajunsuri se pot citi printre rânduri, ceva mai puternic le depășește. Colectivitatea, într-un impuls sincronizat, vindecă, cumva karmic, orice tristețe. Până acolo, însă, spre finalul apoteotic, regizorul-scriitor introduce câteva personaje, atipice prin ciudățeniile lor simpatice. Fără s-o știe și, oricum, ignorând senini orice tentație a mândriei, protagoniștii din Măcelăria Kennedy au îndeletniciri mărunte cu potențial nebănuit. Din misterele acestea ignorate se iscă și subtextele simbolice.
Dar să vedem galeria din prim-planul narativ. Cu precizarea că, în proza lui Radu Țuculescu, personajele duc cu ele, totodată, și posibilitatea unor nuclee epice. Întâi de toate, Flavius Kasian, cel care, în zorii andropauzei, vrea să uite de sterilitatea lui, investind într-un hobby ce devine afacere: o măcelărie. Firește că cititorii fideli ai lui Radu Țuculescu recunosc deja în gastronomie una dintre lumile senzoriale preferate de scriitor. Plăcerea gastronomică deschide întotdeauna spectacolul voluptăților. Aici, însă, Matilda, soția lui Flavius, suferă de o prelungită somnolență, provocând astfel alternative pentru soț. Alături de măcelar, Avram e un altfel de artist, nu al gurmanzilor, ci un pictor la comandă. Alt artist al lucrurilor mărunte este și Sami Goldenberg (zis Munteaurit), ultimul evreu din localitate. Un artist al poeziei se află și în Epaminonda Tiliu, Nonu, poet vegetarian; el contrastează cu spectacolul gastronomic al cărnii, devenind ajutorul lui Kasian din dorința unei surse suplimentare de inspirație. Iată cum galeria de artiști din mica localitate are un ritm particular. De cealaltă parte, protagonistele exersează și ele prin provizii artistice, iarăși nebănuite. Medicul Otilia, blogăriță de ocazie și poetă tăinuită, respiră bovarisme ascunse, iar gemenele Roberta-Rozalia se pot mândri că sunt niște artiste ale farsei. Revelația Vivianei este că poate scrie asemeni lui Eminescu. Și așa mai departe. Cert este că, de la Kasian la Ciocio (zis Desculț) – care vinde ochelari de eclipsă (așadar, un artist al vânzărilor) – toți au sentimentul utilității lor. Carevasăzică, într-o localitate cu nume shakespearian e nevoie de o scenă generoasă, cu potențial magic, ca peste tot în opera lui Radu Țuculescu. Ideală se arată pădurea „pătrată“, cu o scenă reală, unde formația „Muscamor“, condusă de un artist caricatural, Tavu, face legătura cu lumea insectelor ce asediază indiferente sărbătoarea. De asemenea parodiată va fi și vedeta „Marele Petric“, un pseudo-artist. Ideea este că vedetele „consacrate“ nu au nici o șansă într-o lume a artiștilor autentici. Radu Țuculescu nu-și iartă confrații impostori în nici o situație.
Când lumina se stinge, impulsurile erotice năpădesc lumea
În spectacolul din pădure, cu întreaga comunitate gătită de carnavalul cosmic – ca pe vremea bătrânului Will –, cu măști erotice și acțiuni necenzurate, asistăm la felul cum lumea devine scena dintotdeauna. Febra comunității se alimentează organic din muzică și erotism, din ofensiva gastronomică și din revărsarea micilor vietăți; chiar și din cele nevăzute: îngerii și demonii nu pot sta deoparte.
Nimeni nu rămâne imun, căci amorțeala din realitate trebuie secționată radical prin sentimentul unei libertăți dezlănțuite.
În transa shakespeariană, când totul este permis, între teritoriile imaginației și incertitudinea lumilor suprapuse, eliberarea de convenții se precipită în mai multe direcții. Oamenii sunt acum „vietățile pădurii“, iar eclipsa de lună seamănă cu evenimentele unde participanții, blocați de prejudecăți și bun-simț, stau deoparte, timorați. Iar când lumina se stinge brusc, îngrădirile dispar și impulsurile erotice năpădesc lumea. Pe acest tip de psihologie mizează Radu Țuculescu.
Nu vor fi, deci, surprinzătoare acumularea de energii și exploziile carnavalești. În babilonia de simțuri reactivate de ispita primitivă, o deosebim pe Doris Loman, singura ființă incapabilă să se manifeste artistic. Anti-eroina acestei lumi ieșite din țâțâni pare încremenită într-o resemnare paradoxală: adulterina inocentă și voluptuoasa timidă. Maternă și cu amanții, imună la energiile descătușate. În roiala cosmică – de oameni, insecte, culori, mirosuri și sunete – după ce le adună laolaltă pe toate, amanții eșuează lamentabil: Dan Coșoiu – Otilia și Ovidiu Negru – Doris. Cuplurile intermediate de spectacolul cosmic. Diferențele sunt ireconciliabile: femeile sunt prea sentimentale, bărbații doar impulsivi, obsedați de posesie și cam atât.
Scenele – rupte dintr-un Decameron autohton, cu onomastici savuroase și situații contradictorii – asigură senzația permanentă de teatralitate. Căci romanul se poate lesne adapta pentru scenă, pe secvențe sau în întregul lui. Limpede este că Radu Țuculescu gândește romanul ca o succesiune de scenete intermediate de fraze de un lirism cu totul contagios. Între ele, irealități, ambigue sau sugerate, ce îndeplinesc avansul într-o lume ca un imens trup.
Măcelăria Kennedy se poate citi ca un poem erotic desfășurat în mai multe scene din viața unei comunități ce sărbătorește repaosul cu fast. Radu Țuculescu aduce laolaltă pasiuni dospite, parodiază imposturile artistice, inaugurează tragi-comic intimitățile, toate într-un spectacol apoteotic. Cititorul-spectator nu are cum să nu iasă câștigat.