Britanicul Andrew Scull, profesor de sociologie, este totodată unul dintre cei mai de vază cercetători ai istoriei medicinii prezenți în spațiul public de ceva timp încoace, ceea ce i-a adus și Medalia „Roy Porter“ pentru contribuția sa de o viață în acest domeniu. În volumul de față, O istorie culturală a nebuniei, Andrew Scull abordează un subiect de o vastitate care poate înspăimânta: nebunia din Antichitate până în zilele noastre. Cum subliniază chiar el, nu este o istorie a psihiatriei („n-ar fi deloc o istorie“), ci a nebuniei, termen a cărui folosire o apără lipsit de echivoc („Nebunia are relevanță mult mai largă pentru ordinea socială și culturile din care facem parte și are rezonanță în lumea literaturii, a artelor plastice și a credințelor religioase, ca și în domeniul științelor. Totodată, presupune un stigmat, iar stigmatul a fost și rămâne un aspect regretabil a ceea ce înseamnă să fii nebun“, p. 15).
Dar ce înseamnă să fii nebun? Categoriile nebuniei sunt în continuă schimbare și pot include schimbările de dispoziție, maniile, depresia, halucinațiile, paranoia etc. În alte veacuri aici intra, spre exemplu, și isteria, epilepsia, formele de dependență, ba chiar și lipsa de decență (în societățile puritane). Problema a fost mereu alta, nu definiția: indiferent de cum ai privi lucrurile, societățile au încercat mereu să scape de problema nebunilor; se pare însă că oamenii, în mod general, o poartă în ei. Problema nebuniei rămâne legată inextricabil de cea a civilizației umane.
Încheierea cărții poate că este cea mai relevantă: „Nebunia are într-adevăr semnificațiile ei, oricât de ambigue și de efemere au fost încercările noastre de a le surprinde. Ea rămâne o enigmă fundamentală, un reproș la adresa rațiunii, parte ineluctabil integrantă a civilizației“ (p. 381).
Odată pornit pe acest drum, să vedem structura cărții. Așa cum arată și subtitlul, Scull abordează problema nebuniei în durata lungă, începând cu perioada biblică înainte de a se îndrepta spre China dinastiei Han, să ajungă în Antichitatea europeană, pentru ca apoi să ne poarte pe alte meleaguri, prezentând Islamul și nebunia, sau spre apariția azilului de nebuni, spre Viena lui Freud, pentru a ne aduce până în contemporaneitatea imediată.
Volumul este structurat în 12 capitole, la care se adaugă un epilog. Ilustrațiile bogate (128 la număr) ce se adaugă celor 500 de pagini ale cărții îi asigură cititorului un material care îi permite să vadă mai bine felul în care a funcționat paradigma umană în perceperea bolilor mintale și evoluția acesteia, inclusiv în ceea ce autorul a numit „geografii ale nebuniei“ (p. 129). Istoria culturală a nebuniei a fost scrisă, lucru clar și din structura sa, pentru un public foarte divers, de la studenți la, pe scurt, orice persoană interesată de subiect.
Ceea ce asigură relevanța lucrării este abordarea culturală a subiectului. Această perspectivă este cea care oferă cu adevărat o imagine de ansamblu care va însoți cititorul mult timp după parcurgerea cărții. Scull acoperă mai bine de două milenii de istorie, urmărind trei puncte principale: relația dintre nebunie și artă; relația dintre religie și știință (în sens larg), felul în care s-a ajuns de la nebunia de sorginte divină la nebunia instituționalizată; și evoluția tratamentelor pentru cei afectați de nebunie (așa cum era percepută în paradigma dată) și a instituțiilor ce le erau destinate.
Dacă primele capitole sunt mai frugale (la nivel de informație este și normal, având în vedere puținătatea izvoarelor care să ne permită o investigare mai în amănunt a subiectului), pe măsură ce ne apropiem de prezent vocea autorului devine din ce în ce mai sigură și, dacă se poate spune așa, mai tăioasă.
Evident, Michel Foucault nu putea lipsi din această schemă; mai puțin prezent în mod direct în paginile cărții, umbra sa este vizibilă permanent. Există chiar un capitol numit „Marea Închidere“ (ba mai mult, titlul în original al volumului este Madness in Civilization). Cartea este plină de trimiteri implicite la opera filosofului francez (de la interpretările artistice, la terminologie). Dar atitudinea lui Andrew Scull este una de natură critică. Critică la adresa interpretărilor foucauldiene și la adresa faptelor pe care acesta le-a folosit pentru a ajunge la concluziile sale (în special la nivel de detaliu istoric și de cronologie greșită). Totuși, în linii mari, amândoi par a fi de acord pe temele importante (spre exemplu, Marea Închidere are pentru ambii rolul de a accelera „secularizarea“ nebuniei, trecerea sa dinspre supranatural spre societal și medicină).
Nebunia face parte din noi
Pentru că întâlnirea dintre nebunie și civilizație necesită prezența ambilor termeni, o atenție deosebită a fost dată definirii civilizației. De aici și comparațiile pe care le face istoricul, spre exemplu, între Grecia, Roma și China imperială. Dar sublinierea paradigmelor este foarte bine făcută, cititorul putând înțelege clar chiar și transformările ce pot părea paradoxale, precum felul în care azilul este considerat un simbol al civilizației (p. 180), prin comparație cu casele de nebuni în care erau internați alienații mintali la mijlocul secolului al XIX-lea. De aici derivă și întrebările pe care le ridică Scull, precum în ce măsură noțiunea de civilizație implică izolarea celui alienat? În ce măsură mai este acesta parte din societate? Și care sunt efectele ultime ale alienării, dacă rămâne netratată?
Și aici Scull se depărtează cu multă ironie de ideea de sănătate absolută – s-ar putea spune că aceasta este laitmotivul cărții. Pentru că el ne arată că nebunia face parte din noi, este înrădăcinată în civilizație. Când e colectivă, nu mai este nebunie; individuală, elimină persoana din grup.
De aici, de la această înrădăcinare, susține el, și capacitatea germinativă a nebuniei, vizibilă în artă. Printre operele analizate de britanic se numără și Melancholia lui Dürer, Orlando furioso a lui Ariosto, lucrările lui Bosch și bineînțeles că nu puteau lipsi Regele Lear al lui Shakespeare și Don Quijote de Cervantes.
Percepția nebuniei a variat de la a fi considerată o boală a sufletului (psyche) la una a minții, pentru a ajunge, prin psihiatrie, la o boală a creierului. Dar, spune Andrew Scull, în ciuda tuturor progreselor făcute, de la vraci la medici, la preoți, la psihiatri și până la neurologi, nu am progresat foarte mult ca societate. Sau nu atât pe cât ar fi trebuit. Iar abordarea strict biologistă nu poate să ducă mult mai departe. „Ideea de bază că unele dintre rădăcinile nebuniei trebuie căutate în afara organismului nostru nu este în nici un caz deplasată“, scrie el (p. 379).
Concluzia sa nu este una plină de optimism – dar nici nu ar fi avut nici cum, nici de ce. Unde se află, până la urmă, aceste rădăcini ale nebuniei? „Undeva în acel amestec neclar de biologie și social.“ Dimensiunea socială și cea culturală trebuie să se asocieze cu cea biologică pentru a ne putea defini nebunia.