Credeam că după Ucenicul arhitectului, capodopera ei, Elif Shafak va continua să exploreze trecutul Imperiului Otoman, gândindu-mă la uriașul efort de documentare pe care l-a presupus această carte. Deocamdată, imprevizibila romancieră a făcut un salt în timp de
câteva secole cu recentul ei roman, Cele trei fiice ale Evei.
Nu m-aș mira însă dacă Elif Shafak va reveni în lumea otomană din vremea Renașterii, căci gustul ei pentru hiperbolă și pentru poveștile de demult, cu întorsături fantastice, plus extraordinara ei versatilitate stilistică, o împing într-acolo.
Trăsăturile astea se văd și în Cele trei fiice ale Evei, doar că aici predomină observația realistă și cercetarea psihologică a personajelor, într-un roman de familie și de formație. Familia Nalbantoglu face parte din clasa de mijloc a Istanbulului, mai precis din partea mai de jos a acestei clase, iar personajul central, Peri, e fata familiei. Evoluția ei din copilărie până în prezent asigură unitatea romanului și ceea ce ține treaz interesul cititorului pentru încurcatele întâmplări din familia Nalbantoglu.
Ca și în Palatul puricilor, unul dintre cele mai bune romane ale ei, Shafak scrie aici capitole scurte și dense, care se leagă între ele în linii epice pe cât de rafinat orchestrate, pe atât de limpezi în continuitatea lor. Astfel încât desele schimbări de planuri nu te fac să te scarpini în cap și să dai paginile înapoi, ca să-ți amintești ce și cum despre personajele la care Shafak se întoarce. Acesta e, de altfel, și motivul scurtimii capitolelor romanului din primele două treimi ale cărții, încât trecerea de la trecutul familiei Nalbantoglu la prezentul lui Peri se luminează reciproc, într-o construcție care te cucerește prin, cum să-i zic, firescul ei, deși acest firesc rezultă din abilitatea artistică a romancierei, care nu recurge la trucuri postmoderniste pentru a-și controla manuscrisul și pentru a-și manipula epic cititorii.
Hybrisul, ai zice, e cel ce hotărăște destinul familiei
Până la un punct îți vine să crezi că Elif Shafak vrea să construiască personaje și situații tipice, ca Balzac, într-o orchestrație modernă. Tatăl protagonistei Peri e adept al lui Mustafa Kemal Atatürk, cel care a modernizat și laicizat Turcia. Tatălui îi place băutura, dar prin consumul de spirtoase el își afirmă și laicitatea kemalistă, nu numai această omenească slăbiciune, care de la un moment încolo se transformă din prilej de discuții cu prietenii într-o afacere personală. Mama ei, în schimb, e religioasă până la habotnicie. Frecventează cu evlavie un predicator fundamentalist, poartă veșminte tradiționale și vrea să le aducă pe calea cea bună pe turcoaicele care umblă în bikini pe plajă. Fratele mai mare al lui Peri e marxist și, din cauză că poliția descoperă că pitise în casă un pistol primit de la oladașii idealului său politic, e băgat în pușcărie și torturat ca să-i dea în vileag pe tovarășii săi. Celălalt frate al lui Peri e naționalist, islamofil feroce, incult, dar bun de gură. În treacăt fie spus, Shafak lucrează cu dublă măsură în privința celor doi frați. Marxistul e tratat mai cu înțelegere și mai nuanțat decât naționalistul fundamentalist, care e prezentat, prin ochii lui Peri, ca o hahaleră periculoasă și ridicolă. Ce-i drept însă, fata își dă seama că fratele care vrea să le lipsească de drepturi pe turcoaice lucrează și împotriva ei, nu doar, așa, în general. Așa că în logica romanului aproape, repet, aproape că n-o poți acuza pe Shafak că își tratează personajele cu măsuri diferite.
Peri și tatăl ei urzesc împreună ca ea să se ducă la studii în străinătate, la Oxford. Ceea ce pentru mama ei e de neacceptat. Iar pentru fratele fundamentalist ar fi chiar o insultă. Ce să caute o fată, și mai ales fata ei, la studii în străinătate, în loc să se pregătească pentru cuviincioasa carieră de nevastă?!
Tragediile din familia Nalbantoglu aduc aminte până la un punct de cele din piesele grecești antice. Hybrisul, ai zice, e cel ce hotărăște destinul familiei. Or, Peri, care vrea să-i placă și tatălui kemalist, și mamei fundamentaliste, n-are orgolii primejdioase și nici nu vrea să schimbe lumea cu orice preț. Frații ei însă nu scapă de efectele dezastruoase ale hybrisului. Aici, iarăși cred că Elif Shafak și-a întors personajul din condei, făcând-o pe Peri să renunțe la cariera pe care și-a ales-o când s-a dus la Oxford.
Romanul lui Shafak are toate datele unei cărți memorabile
Deși protagonista romanului n-are aceleași date biografice cu scriitoarea, ba chiar e construită în răspăr față de viața și cariera lui Elif Shafak, cred că punctul din care s-a născut acest roman a fost cel în care autoarea, occidentalizată până în vârful unghiilor, l-a descoperit, dramatic, pe Dumnezeu. Un Dumnezeu al unei credințe speciale care nu face deosebire între Allah și God, ci ai cărei credincioși își caută împăcarea sufletească pe cont propriu.
Între cele trei fiice ale Evei care se cunosc în campusul universității, toate trei având legătură cu lumea profetului Mahomed, una e atee cu program, alta e credincioasă fără drept de apel, iar cea de-a treia, Peri, oscilează. Asta aflăm târziu, după ce Peri, cea cu care facem cunoștință în primele pagini ale romanului, pare o nevastă devotată tradiției, chiar dacă nu adoptă veșmintele tradiționale.
Cu ani în urmă, Elif Shafak a fost pusă sub acuzare că insultă sentimentul național al turcilor, așa-numita „turcitate“. Acuzația i s-a tras din cauza opiniilor ei, diferite de cele ale autorităților de la Ankara, despre genocidul armenilor. Acum, Elif Shafak s-ar putea să fie acuzată că prin Cele trei fiice ale Evei insultă credința turcoaicelor care pentru a ocupa funcții publice se înveșmântează potrivit tradiției musulmane.
Dincolo însă de toate astea, romanul lui Shafak are toate datele unei cărți memorabile, scrise cu un talent și cu un aplomb literar ieșite din comun. Iar dacă îi luăm în calcul și celelalte romane, descoperim că, roman cu roman, ea scrie o istorie a ei, dar și a turcilor care au venit în Europa ca mari cuceritori, după care s-au tot europenizat și occidentalizat, încât, periodic, după reformele lui Kemal Mustafa, vechea Turcie, cea otomană și musulmană și antioccidentală, iese la iveală, cel mai adesea sângeros și revanșard, ca și cum unii dintre urmașii Semilunii ar vrea să dea istoria înapoi, pentru a o întoarce la vremurile lor de glorie.
Elif Shafak nu crede în aceste nostalgii megalomane ale compatrioților ei, nici mai ales în periodicele încercări ale politicienilor turci de a lichida republica laică a lui Kemal Mustafa. Fără a fi kemalistă, romanciera e convinsă că drumul Turciei e în Uniunea Europeană, nu într-o izolare trufașă care ar duce-o la lupte fratricide. Și asta nu în texte teziste, ci în romanele unei scriitoare pentru care Turcia e una dintre marile țări ale Europei, chiar dacă nu face parte din Uniunea Europeană.
Elif Shafak, Cele trei fiice ale Evei, traducere de Ada Tănasă, Editura Polirom, 2017