Aveam sa constat curind ca invitatia lui Andrei Serban echivala cu initierea intr-o scriitura cu totul noua pentru mine si intr-o experienta profesionala si umana aparte.
Prima impresie
Plopi este un loc aflat la vreo 40 de kilometri de Cluj, pe valea Ierii. Se ajunge cu greu, pe carari de munte ascunse. O familie pasionata de antroposofie a construit acolo, cu ani in urma, o cabana de dormit, o sala de lemn si sticla din care se privesc muntii si o casa taraneasca unde se face mincare pe plita.
Pare un tarim in care patrunzi numai silit de vreo intimplare neasteptata ca sa te trezesti in alta lume. Parca ai fi Fat-Frumos alergind dupa un iepure pina intr-o Vale cu amintiri din alta viata. Impresia de „alta dimensiune” e incurajata de verdele desavirsit al locului si amplificata de absenta televizorului, a radioului si a semnalului de telefon mobil. Si ca alchimia sa fie desavirsita, mincarea gatita de stapina casei, cu buruieni si carne de oratanii crescute la fata locului iti transforma in citeva zile singele si gindirea intr-o materie limpezita de cliseele si oboselile vietii cotidiene si receptiva la impulsuri metafizice.
M-am dus la Plopi cu inima strinsa, fiindca stiam ca intimplarea din 2005, de la Tanacu, stirnise atitea dezbateri si pasiuni incit putina lume mai fusese dispusa atunci sa-si pastreze luciditatea si bunavointa de a incerca sa inteleaga inainte de a judeca. Se vorbise despre exorcism, rastignire, nebunie. Stiam ca povestea despre care scrisesem era atit de „tare” incit nu inceta sa provoace in oameni reactii adinci si necontrolabile. Eram totusi curioasa.
Ma asteptam ca actorii sa aiba si ei o parere deja formata despre intimplare si sa le fie greu sa renunte la ea. Presupuneam ca, asa cum li se mai intimplase si altora inaintea lor, ziaristi, teologi sau medici, si actorii vor amesteca emotiile proprii provocate de acest caz cu un fel de jena intelectuala si cu informatiile reale despre ce se petrecuse de fapt la Tanacu. Ma indoiam ca vor putea sa joace in chip convingator un astfel de „mister” contemporan.
Intr-adevar, in primele ore ale atelierului, printre actori se simtea vibratia nelinistii si a fricii. Faptul ca citisera cu totii cartea mea nu parea sa-i ajute prea mult sa depaseasca spaima difuza pe care o lasase in urma povestea Irinei Cornici. Citeva dintre tinerele actrite, mai sensibile si mai fragile sufleteste, incepusera sa auda noaptea zgomote stranii si sa aiba cosmaruri. Unele dintre ele se gindeau sa renunte la experimentul propus de Andrei Serban si sa plece.
O fata a si plecat, a treia zi, ravasita de neputinta de a continua. Plecarea ei ii punea pe ginduri pe ceilalti actori. Se parea ca atelierul era sortit esecului.
A doua impresie
Constient de tulburarea pe care o stirnea subiectul atelierului, Andrei Serban i-a condus treptat pe actori spre detasare si impersonalitate, invitindu-i sa joace toate rolurile din culisele unei piese de teatru: sa scrie dialogurile, sa le puna in scena dupa o regie proprie si sa si joace personajele.
La rindul meu, am incercat sa le povestesc despre personajele reale ale cartii mele, explicindu-le ca era vorba despre niste oameni obisnuiti confruntati cu o situatie mult prea grea pentru experienta lor de viata si spirituala, si nu despre intrupari tenebroase de ingeri sau de demoni. Prejudecatile si spaimele legate de subiectul piesei se destramau pe masura ce actorii incepeau sa descopere umanitatea personajelor.
Primul semn al apropierii a fost tratamentul comic si parodic pe care l-au aplicat textului meu. Abia atunci am simtit ca actorii erau pregatiti sa intre in pielea personajelor si intr-o poveste cu sens si cu miez.
Am inceput sa scriu piesa de teatru privind improvizatiile actorilor. In fiecare zi, le urmaream repetitiile, jocul si punerea in scena si aveam impresia, de fiecare data, ca aflu lucruri noi despre personajele mele. Ma apucam de scris. Cind am scris cartea a trebuit sa respect toate constringerile pe care le impunea formula romanului jurnalistic. Acum, scriind teatru, eliberam personajele de identitatea lor reala si contextuala si ma eliberam si pe mine de rigorile realitatii nemijlocite a cazului.
Aveam, in schimb, a face cu realitatea corporala si cu trairile actorilor deveniti personaje. Intrind pe tarimul fictiunii si al ideilor, am renuntat la numele si detaliile biografice adevarate si am pastrat numai marile intrebari ale intimplarii: ce e Binele, ce e Raul, ce e credinta, in ce fel de Dumnezeu credem, cum ne raportam la vinovatie, de ce intentiile bune se pot sfirsi rau s.a.m.d. Intilnirea actorilor cu textul a scos la iveala energii, tensiuni si reactii atit de vii si de subtile, incit mi se parea ca replicile se scriu de la sine, iar eu sint doar instrumentul exprimarii lor discursive.
Nu ma gindisem sa scriu un mister medieval, dar experienta scriitoriceasca de la Plopi a avut si disciplina si forta unei astfel de intreprinderi. Ca in vremurile de glorie ale teatrului, ne adunaseram acolo actori, regizor si scriitor ca sa construim impreuna mai intii un text, apoi un spectacol, in primul rind din dorinta de a ne cunoaste pe noi insine.
Spre final, aventura noastra comuna tenta, in mod cu totul surprinzator, seninatatea. Nu ne asteptaseram la un astfel de rezultat de la o poveste inspaimintatoare precum cea de la Tanacu.
A treia impresie
Programul la care-i supune Andrei Serban pe actori are gratii si rigori benedictine: ora et labora sint cuvintele de ordine subintelese, fara sa devina niciodata constringeri explicite.
Subiectul cartii mele se potrivea ca o manusa acestei abordari in care efortul fizic si emotional al actorilor se intilnea cu nelinistile si cautarile dramaturgice si metafizice ale regizorului. Imi dadeam seama ca actorii erau cu atit mai placut contrariati de acest atelier cu cit fusesera obisnuiti cu modelul regizorului – Dumnezeu care stie tot despre toate si nu permite nici o abatere de la teoriile si retetele lui scenice. Si pentru care actorul este mai degraba un executant tehnic decit o calauza prin sufletele complicate ale personajelor. Munca alaturi de Andrei Serban era, in schimb, o creatie impreuna deschisa improvizatiei, greselii, geniului si jocului.
Pina sa lucrez cu Andrei Serban, am refuzat citeva propuneri de ecranizare a cartii mele, Spovedanie la Tanacu, din teama – cred eu, intemeiata – ca rezultatul cinematografic va fi un fel de Exorcistul din Carpati” sau „Posedata din Moldova” sau cam asa ceva.
Or eu nu despre asta scrisesem si acest tip de abordare mi se parea cel mai putin interesanta dintre toate. Mistica dramaturgica a lui Andrei Serban m-a convins ca regizorul cauta altceva si era pregatit sa riste de dragul propriei cautari. Voia sa urmeze personajele in autenticitatea reactiilor si, eventual, a delirului lor mistic, fara sa le judece si fara sa livreze spectatorului o teorie proprie.
Regizorul intelegea de ce era tulburatoare aceasta poveste: cu totii aveam multe lucruri in comun cu personajele intimplarii, de la nevoia de speranta, la atasamentul fata de propriile fantasme si la dorinta subrezita de indoieli de a crede in Dumnezeu.
Povestea atelierului evada astfel din conturul unui fapt divers petrecut in Romania rurala a anului 2005. Aventura abia incepea.