Când va apărea revista, palmaresul va fi deja cunoscut, dar acum mai sunt trei zile până sâmbătă, 24 februarie 2018, și mă întreb ce surprize mai pot apărea încât să nu se spună – pe bună dreptate până acum – că a 68-a ediție a Competiției Berlinalei a fost modestă. N-are rost să pretind că n-am văzut din țară Nu mă atinge-mă, debutul Adinei Pintilie care are premiera mondială în 22 februarie (adică poimâine). O să scriu despre el mai jos.
Pentru început o să spun că Adina a avut baftă. Munca de șapte ani la acest amestec bizar de documentar și ficțiune, teoretic nerecomandat pentru Competiția Berlinei (ci mai degrabă pentru Forum, unde intră de regulă filme și documentare inovative) a fost răsplătită. Cred că a contat și subiectul, și faptul că regizorul e femeie (patru din cele 19 filme din Competiție au la cârmă regizoare), în condițiile în care anul acesta valurile #metoo au ajuns până la Berlin, răsfrângându-se în liste cu inițiative de combatere a hărțuirii sexuale asupra femeilor, dar și pentru o mai mare prezență a femeilor în poziții cheie din industria de film.
Nu mă atinge-mă (Touch Me Not în engleză) e un film foarte curajos, dar nu pentru că vedem corpuri goale, sâni și penisuri, ci pentru că eroii – și regizoarea împreună cu ei – își expun propriile vulnerabilități. Filmul vorbește despre intimitate, despre dificultatea de a ne deschide în fața celorlalți, despre faptul că ne ascundem înăuntrul corpului, dar și despre reprezentările corpului, despre prejudecățile noastre și ale artei. Nu știi clar ce e documentar și ce e ficțiune în acest film care pretinde că pune niște rame clare prin faptul că arată camera de filmat și pe însăși regizoarea stabilind un dialog cu personajele (și la un moment dat făcând schimb de locuri cu ele), deși regia și mai ales montajul (realizat tot de Adina Pintilie) rămân extrem de fluide. Nu m-ar mira ca filmul să fie premiat pentru regie sau să ia Premiul Alfred Bauer pentru realizări artistice deosebite. Mi-a plăcut această fluiditate și admir curajul cineastei de a-și expune propriile inhibiții, de a fi sinceră și ca persoană, și ca artist – deși mi se pare că alegerea unui interpret cu o boală degenerativă vine cumva pe orizontul de așteptare al publicului cult occidental.
Competiția n-a avut un nivel general prea ridicat
Mi-am adus aminte de Nu te supăra, dar…, formidabilul scurtmetraj în care Adina Pintilie privea personajelor unui ospiciu printr-o lentilă filosofică, descoperind un pliu al lumii de o incredibilă poezie și bogăție – când în lumea reală îl vedem prin binoclul întors invers, ca pe o zonă pierdută și rușinoasă a umanității. N-am mai avut aceeași senzație văzându-l acum pe eroul cu corpul împuținat și scofâlcit de boală și cu saliva curgându-i din gură. Probabil că Adina asta a și vrut, să ne forțeze limitele, iar eu n-am putut să mi le depășesc pe ale mele –sau tocmai că am simțit că asta e ideea m-a făcut să mă dezvrăjesc. Altfel, filmul (o coproducție româno-germano-ceho-bulgaro-franceză) e cu totul deosebit de ce a făcut până acum cinemaul românesc, fie și prin faptul că nu e vorbit în română (distribuția e una europeană).
În acest an, Competiția n-a avut un nivel general prea ridicat – deși eu spun că, dacă plec de la un festival măcar cu un film care mi-a plăcut foarte, foarte mult, atunci e bine. Din Competiție alegerea mea e deocamdată U-July 22, de Erik Poppe, care e o reconstituire răvășitoare a masacrului de pe insula norvegiană Utoya când, pe 22 iulie 2011, Anders Behring Breivik a ucis 77 de participanți la tabăra de vară pentru tineret a Partidului Muncii și a rănit alți o sută (erau 500 de copii și tineri pe insulă.). Poppe a stat de vorbă cu majoritatea supraviețuitorilor care au dorit ca un asemenea film să fie făcut (pentru că au impresia că lumea uită) și a avut chiar supraviețuitori pe post de consilieri ai filmului. A fost impresionant să vezi că trei dintre ei au venit și la conferința de presă. Deși știi deznodământul, U-July 22 te ține într-o tensiune uneori insuportabilă, când abia respiri (odată cu eroina Kaja, care se ascunde într-un cort). Poppe a ales cea mai onestă abordare posibilă – o reconstituire din punctul de vedere al victimelor, cu accent pe atmosferă și pe ce au simțit/ gândit/ trăit victimele. Din respect pentru ele, personajele filmului sunt fictive, dar au la bază mărturiile supraviețuitorilor. Și din punct de vedere tehnic filmul e un tur de forță – cele 72 de minute interminabile cât a durat masacrul sunt reconstituite în timp real și fără tăieturi. Adăugați la asta faptul că toată distribuția e formată din neprofesioniști cu care Poppe a repetat la milimetru înainte de a beneficia de numai cinci zile de filmare, deci de cinci duble.
Porumboiu e cineastul român care mi se pare cel mai interesant
Acesta e filmul care mi-a plăcut cel mai mult din Competiție, dar peste întreg festivalul în topul meu personal tronează Fotbal infinit, de Corneliu Porumboiu, care e un eseu superb mai puțin despre fotbal și mai mult despre libertate personală și o anumită armonie interioară, invizibile de multe ori pentru ochiul liber. Filmul a fost prezentat în secțiunea Forum, unde Porumboiu a venit în 2014 și cu Al doilea joc. Filmele lui Porumboiu devin tot mai abstracte și în același timp tot mai bogate. Ajungi să simți în ele o zonă de libertate (interioară, creativă) asumată molcom, nu cu încrâncenare. (Alături de Radu Jude, Porumboiu e cineastul român care mi se pare cel mai interesant.) Fotbal infinit constă dintr-un lung interviu pe care Porumboiu îl ia în diverse locuri lui Laurențiu Ginghină, un tip din Vaslui care muncește de câțiva ani la reguli succesive de inovare a fotbalului. Nu trebuie să te pricepi la fotbal ca să înțelegi că filmul nu e despre fotbal, ci despre faptul că trăim într-o existență normată prin reguli, unde libertatea interioară presupune o străduință constantă de a contesta ordinea prestabilită. Asta e, de fapt, condiția umană. Ca să-l citez pe Porumboiu din A fost sau n-a fost?, „cum spunea și maestrul“ Descartes, „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist“. Porumboiu vede în Laurențiu Ginghină – care e un fel de teoretician zen al fotbalului – imaginea perfectă a destinelor anonime și aparent banale, dar perfect integrate la nivel lăuntric, artiștii care duc lumea înainte prin libertatea lor interioară, chiar dacă nu se manifestă neapărat în planul artei. Veți avea ocazia foarte curând să vă formați propria opinie, pentru că filmul intră în cinematografele din România în 9 martie 2018. Mi-e teamă că filmul va fi prea puțin înțeles – nici marile publicații de film pe care le-am citit nu au trecut prin toate straturile.
Visul american presupune să fii capabil să lupți pentru locul tău
Alt film românesc din selecția celei de-a 68-a Berlinale este Lemonade, debutul în lungmetraj al Ioanei Uricaru și o coproducție România (prin Cristian Mungiu și Mobra Films)/ Canada/ Germania/ Suedia filmată mai ales în Canada. Un film foarte bine ținut în mână; mi se pare interesant neorealismul ăsta românesc plasat într-o altă Americă decât o știm din filmele americane. Faptul că se vorbește mai ales în engleză dă o dimensiune în plus acestui film care, ca manieră de realizare, e românesc. Lemonade e un fel de Green Card pe invers. Personajele lui Gérard Depardieu și Andie McDowell din filmul lui Peter Weir sunt interpretate acum de Mălina Manovici și de Dylan Smith. Românca e Mara, o asistentă medicală venită la lucru în SUA și care la începutul filmului tocmai s-a căsătorit (extrem de repede) cu un pacient (Dylan Smith) pe care nu-l cunoaște bine. Băiatul ei (Milan Hurduc) a venit și el din România, deși nu află de la început planurile mamei. Problemele Marei în ceea ce pare a fi o rezolvare ca pe unt a Green Card-ului încep când ofițerul de la Imigrări îi demonstrează că dosarul ei nu e valid și o șantajează cerând favoruri sexuale. Din acest moment lucrurile se precipită și mediul înconjurător devine tot mai ostil, cu tot felul de evenimente neprevăzute și aparent fără ieșire. Scenariul foarte bine scris de Ioana Uricaru împreună cu Cristian Mungiu (sub numele fictiv Tatiana Ionașcu) nu-i lasă eroinei prea multe portițe de scăpare în afara întoarcerii cu coada între picioare în România (ceea ce ea nu vrea nicicum, printre altele fiindcă mama ei tocmai i-a vândut apartamentul). Abordarea regizorală e onestă și directă, Ioana Uricaru fiind mai puțin interesată de latura emoțională, marșând mai mult pentru a o menține pe Mara perfect funcțională într-o luptă pe care singură a ales-o și care acum o trece prin primele ei teste.
Stând de vorbă cu regizoarea la Berlin (Ioana Uricaru locuiește în SUA din 2001), am aflat că intenția ei a fost să arate că asta și presupune visul american – să fii capabil să lupți pentru locul tău acolo, că greutățile birocratice sau de altă natură ajung până la urmă să te motiveze.
Lemonade lansează nu doar o regizoare foarte sigură pe instrumentele ei, dar și o remarcabilă actriță. Mălina Manovici e din Bârlad și a studiat actoria la Timișoara (unde și locuiește). A absolvit în 2008, iar acesta e primul ei rol principal și al doilea rol în cinema după Bacalaureat, de Cristian Mungiu.
În acest an, România a avut trei lungmetraje românești în selecția Berlinalei. În pronunțare, debutul în lungmetraj al Mihaelei Popescu, a fost selecționat în evenimentul Berlin Critics’ Weeks care a avut loc în același timp cu festivalul și independent de el, deși (aflat la a patra ediție) Berlin Critics’ Weeks vrea să ajungă parte a festivalului așa cum e Semaine de la Critique la Cannes. Avându-i în rolurile principale pe Dorotheea Petre și Cuzin Toma, iar în roluri secundare pe Olimpia Melinte, Alexandrina Halic, Ion Arcudeanu, Teodor Corban și alții, filmul combină elemente de real și fantastic, și pleacă de la o idee pe care o exploatează insuficient. Popescu „desface“ personajul principal, un judecător în depresie, în două laturi – Rațiunea și Emoția (interpretate de Dorotheea Petre și Cuzin Toma). Partea de realitate a filmului – fragmente din procese reale citite și interpretate de actori – nu-i oferă spectatorului nici o cheie de lectură. Imaginea semnată de Marius Panduru dă un cec în alb acestui proiect ambițios, dar reușit într-o mică măsură.
Adevăratul element comun a fost fumatul
Selecția de anul acesta a festivalului nu a avut o temă predilectă, deși au fost câteva filme care istoriseau despre atacuri teroriste și refugiați. Adevăratul element comun a fost fumatul. Da, în multe filme se fuma, chiar dacă acțiunea se petrecea în zilele noastre. (Oricum și festivalierii parcă fumau mai mult ca anii trecuți. Cică la unele petreceri se fuma înăuntru.)
Din ce am mai văzut în Competiție mi-a mai plăcut Las herederas/ The Heiresses, un lungmetraj paraguayan de debut semnat de Marcelo Martinessi, în care tema feminismului și cea socială sunt puse în legătură de povestea unei sexagenare care trăiește de mulți ani cu altă femeie și care, atunci când iubita e trimisă o lună la pușcărie pentru datorii, începe să facă pe șoferița pentru o vecină bogată, recuperându-și instinctul de supraviețuire. Filmul ar putea fi premiat pentru interpretare feminină, în vreme ce premiul de interpretare masculină s-ar putea duce ex-aequo la Joaquin Phoenix și Jonah Hill pentru filmul lui Gus Van Sant Don’t Worry, He Won’t Get Far on Foot. Filmul e un fel de epopee a desenatorului John Callahan, bazată pe memoriile acestuia și îi narează lupta cu dependența de alcool și recuperarea forțelor interioare după ce un accident de mașină l-a lăsat paralizat. Robin Williams a vrut să joace acest personaj acum 20 de ani.
S-ar mai putea regăsi în palmares Transit, de Christian Petzold, o adaptare neobișnuită a romanului omonim al Annei Seghers din 1942 despre propria evadare dintr-o Franța sub ocupație (deși are în centru un personaj masculin, iar povestea diferă de cea a scriitoarei). Ce face adaptarea neobișnuită e faptul că e plasată în zilele noastre, reinterpretând sub lupa prezentului noțiunea de istorie și situația de azi a refugiaților (pentru că eroul interacționează și cu o familie de maghrebieni fără acte legale). Mi-a plăcut ideea, însă realizarea melodramei mi s-a părut puțin deșirată la nivelul scenariului.
Și mai puțin mi-a plăcut Dovlatov, de Alexei Gherman Jr., film care a fost destul de apreciat de critici. Impresia mea e că scriitorul Serghei Dovlatov, care a emigrat în SUA pentru că nu era publicat în URSS și care a murit tânăr, la 49 de ani, la doar un an după ce opera lui a început să fie publicată acasă, merita un biopic mai bun. Ajutat de unul dintre cei doi directori de imagine ai filmului polonez Ida (Lukasz Zal) și de o scenografă foarte bună, Gherman Jr. nu a fost interesat de o reconstituire realistă a epocii, ci de o abordare impresionistă cu accente felliniene care se străduiește vizibil să fie inteligentă și miezoasă la fiecare replică.
În materialul următor, când voi discuta palmaresul, voi scrie și despre alte filme din selecție despre care nu am apucat acum. Deocamdată îi ținem pumnii Adinei Pintilie.