„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Hoodoo, de Cosmin Leucuța, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Mirosea urât și avea ochii rătăciți. Tricoul de pe el era rupt și murdar și își rotea capul neîncetat, speriat, dar nu căuta să se ferească de un pericol ascuns, ci căuta pe cineva, și încetul cu încetul își dădea seama că persoana aceea nu era de găsit. Puteai vedea în ochii lui că era obosit și furios. Puteai vedea, dacă erai atent, că nu își dorea să rămână în lumea aceasta plină de regrete și lacrimi și putregaiuri. Țigara din mâna lui atârna, era atât de ușoară, încât părea că levitează de una singură. Mâna lui subțire și fibroasă, degetele lui împuținate abia atingeau hârtia, iar arsura se apropia pe nesimțite de pielea lui. Privea în zare, undeva chiar lângă soare, fără să clipească. Ochii săi sticloși erau imobili. Nu voia să privească nimic din cele ce se aflau în jurul său. Avea o zgârietură lungă și subțire pe obrazul stâng, iar blugii de pe el erau soioși și jerpeliți. Când își scotea puținii bani din buzunare – câteva bancnote mototolite și un pumn de monede atât de lipsite de valoare, că ar fi luat mai mulți bani pe ele vânzându-le la fier vechi decât cât valorau ca monede – se vedea că nu punea mare preț pe ei. Îi atingea cât mai rar și cât mai puțin posibil, ca și cum erau murdari și îi provocau greață. Erau infecți și toată lumea se îmbolnăvea de la ei. Asfaltul pe care călca era încins de la soare. Îl străbătea din oraș în oraș, căutând mereu ceva, cu ochii aceia ai lui injectați, cu degetele strânse pe bretelele rucsacului uzat. Cerul se întuneca și stelele îi vegheau pașii, tenișii lui târșâind pietrișul și praful de pe marginea șoselelor. Lumea era un mausoleu zgomotos și băiatul îi ignora ecourile. Tot ce făcea, tot ce știa că trebuie să facă era să înainteze. Nimic nu îl oprea. Nici atunci când trei băieți îl opriră și îl întrebară cât era ceasul nu se opri. Chiar dacă ei îl amenințară cu niște cuțite cu arc și cu rozete de plumb și îl loviră în coaste și în picioare, nici atunci nu se opri. Sângele curgea din rănile lui, dar nu îl lua în seamă. El vedea imaginea de ansamblu și știa că asta nu însemna nimic. Strângea din dinți mai tare, strângea bretelele rucsacului mai tare pe umeri și pășea mai apăsat și mai repede. Trecea pe lângă terenurile de sport împrejmuite cu garduri de sârmă și auzea larma copiilor care se jucau cu mingea. Le privea fețișoarele murdare și asudate, zâmbetele mirate și nu voia să înțeleagă. Nu îl interesa nimic.
Mergea mai departe.
Sofia!
Îi era dor de casă.
Nicăieri nu era ca acolo, dar trebuia să pleci departe ca să afli asta.
Îi era dor de vremurile mai complicate, când problemele reușeau cumva să-i distragă atenția de la ceea ce simțea. Simplitatea situației sale îl îngrozea. Traversa podurile luminate obscur și simțea apa curgându-i pe sub picioarele obosite. Privea șuvoiul acela murdar și i se părea ciudat că nimeni nu vedea cum viața se prelingea dintre oameni și se îndrepta spre locuri mai bune. Când prea multă milă și scârbă se adunau în sufletul său, își ridica privirea spre luna albă și o sorbea, o inspira în piept și o lăsa să-l sature. Luna îl făcea să uite. Și, pentru o vreme, totul era iarăși bine. Se trezea din când în când și vedea că lumea era culcată pe o parte. Apoi se ridica și lumea stătea și ea în picioare. Cuvântul era scris pe obrazul lui. Mai multe cuvinte erau scrise pe obrazul lui. Lângă el vedea un ziar și își simțea capul zdrobit fiindcă dormise cu fața pe un articol despre demolări din zona de sud a orașului. Dezvoltatorii imobiliari făceau ravagii pe piață, iar sufletele gonite de peste tot, de prin toate colțurile, își puteau găsi în sfârșit un loc al lor în care să se odihnească.
Iar băiatul, mai slab, mai obosit și mai singur, mergea tot înainte.
Nu își găsea pacea promisă tuturor.
Era un perpetuum mobile care se hrănea din ritmul lumii, infinitul înmulțit cu 2, trebuia doar să-i strigi numele ca să te însuflețească și pe tine și să te lase apoi în urmă. Trecea pe lângă aceiași stâlpi de telegraf ca și ea, și nu se gândea decât la cât de întunecați erau. Ajunse într-o zi și la ușa Raiului și nu îi plăcură intarsiile și încrustațiile de mahon. Mirosea a ghimbir și a vodcă. Generații întregi înecate într-un ocean de vodcă. Raiul era odihnă pentru cretini. Băiatul trecu mai departe. Trezește-te în fiecare dimineață și plimbă-te prin lume fără țel, apoi întoarce-te acasă obosit. Fii o victimă! Băiatul nu voia să aibă nimic în comun cu tine. Buzele lui arse de sete inspirau aerul și mergeau într-o singură direcție. Se oprea din când în când ca să bea un pahar cu apă, dacă găsea așa ceva în drumul lui. Să mănânce ceva, dacă se găsea ceva de mâncat. Pâinea era mucegăită, măslinele lăsaseră o zeamă neagră pe fundul cutiei, roșiile erau moi și pline de pete întunecate, iar șunca prinsese un miros greu de la căldură. Dar băiatului îi era foame. Privi cele înșirate în fața lui. I se făcu și mai foame, îi era și greață. Voia să fie liber, să scape de dorințele, nu, nu dorințe, să scape de necesitățile acelea grotești și inutile. Mâncai astăzi, trebuia să mănânci și mâine. Beai astăzi, mâine trebuia să repeți figura. Voia să fie liber și împăcat, să nu se mai zbată atât de tare pentru nimic. Toate astea erau un mare nimic. Toate cuvintele din lume adunate dădeau un mare gol și golul acela, nepăsarea aceea, își făcuse culcuș în pieptul băiatului, iar el se aplecă și începu să mănânce, fiindcă avea de mâncat. Sau să rabde, dacă nu era nimic altceva de făcut. El știa exact ce avea de făcut și știa exact încotro se îndrepta. Era un învingător. Mergea mai departe și nu se uita înapoi la cei care închideau ochii în urma lui. Vântul le usca lacrimile pe obraji. Când trecea pe lângă oameni, ei îl priveau și se simțeau norocoși. Împărțeau între ei roadele trudei lor și transformau noaptea în ziuă. Băiatul murdar și slab îi ocolea, iar dacă nu putea face asta, atunci își croia drum printre ei. Nu avea nevoie de ajutor. Știa exact încotro se îndrepta. Știa și drumul. Vedea la lumina lunii ca și cum ar fi fost ziua în amiaza mare. Bătrânele își făceau cruce și scuipau în sân când trecea pe lângă ele, cu părul lor sârmos și alb, cu ochii lor mici și plini de amărăciune și sfaturi inutile. El era câinele pierdut de turmă. Nu avea nevoie de iubire. Scrisese asta în carnețelul lui: Iubirea este un alt mod de a spune că tot ce contează în viață e cine pe cine învață o lecție mai dură! El știa puține lecții, dar știa să audă lucrurile importante.
Vedea bine, fuma mult și asculta des sunetul pe care îl scoteau motoarele eșecului. Totul se dezmembra în jurul lui.
Războiul era depășit fiindcă nimănui nu îi păsa de el.
Dumnezeu avea dreptate.
Pielea lui era lucioasă și neagră ca noaptea din jurul său. Buzele lui erau crăpate de sete, iar zâmbetul lui nu avea o versiune alternativă. Lumea exista doar în imaginația lui. Oamenii vorbeau folosind doar cuvintele pe care le știa și el. În clipa în care uita ceva, acel lucru înceta să mai existe. Nu avea coșmaruri în care era iubit pentru ceea ce era și nu rata ocazia de a deveni un om mai bun. Nu privea înapoi și mergea mereu mai departe. Frumusețea incidentală a lumii din jurul său nu-l întârzia.
Absolut deloc.
CARTEA
Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămână fără urmări, așa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios și tăcut, care o salvează pe Sofia și apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest și spre libertate, încercând să pună cât mai mulți kilometri între ei și necruțătorul Albert. Pe urmele lor pornește și Anton, fratele geamăn al fetei, hotărât să-și recupereze cu orice preț sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărțită în două, cu sentimentele de vinovăție și cu alegerea pe care trebuie să o facă în curând. Dumnezeu își face apariția în carne și oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puțin sinistră. Toți sunt legați prin nenumărate fire invizibile și, fără să știe, se îndreaptă cu viteză în aceeași direcție, spre o întâlnire – și un personaj –care le va schimba viețile pentru totdeauna.