O mărturisesc simplu, de la început: m-a bucurat apariția volumului Lumea ca literatură. Alte amintiri, continuarea, după trei ani, a scrierilor memorialistice ale lui Ioan Groșan. Nici nu se poate altfel, orice publică e (aproape) o raritate, o ocazie, aș spune, un soi de garanție – orice citești nu are cum să fie altfel decât o desfătare. Dacă l-ați citit până acum, veți ști, cu siguranță, la ce mă refer. Iar dacă nu l-ați citit, firește că vă recomand să grăbiți procesul, să remediați situația. Puteți începe, iată, cu amintirile sale.
Într-o cronică la Lumea ca literatură. Amintiri (colecția „Ego-grafii“, editura Polirom, 2014), îmi afirmam regretul că volumul despre care vorbesc nu era mai consistent. Ca un făcut, singurul reproș pe care am să-l fac continuării tipărite în toamna lui 2017, tot la Polirom, este același: mult prea scurt (chiar mai scurt decât cel anterior) pentru pofta de povești pe care ți-o creează, de care devii dependent încă de la primele pagini. Ioan Groșan este, la urma urmei, un povestitor, își tratează memoriile ca adevărate proze, își seduce cititorul așa cum, probabil, își seduce și ascultătorul, conturează din câteva cuvinte portrete memorabile, are grijă să expună succint contextele întâmplărilor pe care le narează, introduce suficiente elemente de oralitate, astfel încât cel care îl citește să capete senzația de familiaritate și autenticitate, presară din plin cu umor și (auto)ironie. Totul învăluit într-o nostalgie discretă, pe alocuri amară, bine calibrată. La loc de cinste stă poanta, bineînțeles. Așa că, în ciuda deloc solarului final, ieși din cartea aceasta cu un zâmbet pe chip, cu seninătate, cu sentimentul că ai călătorit în timp, prin lumea literară recentă, cu certitudinea că ai căscat ochii și urechile indecent de mult, că ți s-a permis să zărești un microunivers idilic.
În linii mari, Ioan Groșan păstrează în noul volum formula de la precedentul. Cartea începe cu o mică justificare, așa cum celălalt debuta cu o „Precizare“: „Micul, relativul succes de critică profesionistă și în rândul puținilor, dar pătimașilor cititori de azi, pe care se pare că l-a avut primul volum din Lumea ca literatură, precum și îndemnurile unor prieteni în care am deplină încredere m-au determinat să aștern din nou pe hârtie alte și alte întâmplări și amintiri ce, cum am mai spus, nu pot (și nici n-ar avea cum) să fie «ficționalizate», căci ele au farmecul lor intrinsec, se constituie ele însele într-o «literatură», fie măcar pentru faptul că, în majoritate, s-au petrecut în lumea celor care mai cuvântă în scris. Dacă ele, întâmplările, vor stârni vreun surâs, e meritul cititorilor noștri care, vorba «Cațavencilor», sunt mai inteligenți decât ai lor. Dacă nu, e exclusiv vina mea“ (p. 5). Un captatio benevolentiae reușit, de altfel. Metoda e, cum spuneam, aceeași: diminuează așteptările cititorilor, ca apoi să le întreacă printr-un tur de forță de istorisiri care mai de care mai haioase. În plus, e bine de știut că reacțiile primite pot influența apariția unui volum viitor.
N-o să ghiciți niciodată de ce nu-l suportă pe Noam Chomsky
Episoadele – douăsprezece în total (unul în trei părți), pe când în primul volum aveam douăzeci și șase – se învârt, firește, în jurul lumii literare și, prin extensie, a celei culturale. Sunt și câteva excepții, întocmai ca la cartea anterioară: scenele rurale/ din copilărie și cele amoroase (care nu au de fiecare dată în prim-plan prieteni, amici sau cunoscuți literați). Dacă în volumul din 2014 autorul republica în volum și câteva dintre textele pe care le scrisese pentru „Agenția de carte“, plus un text semnat de regretatul Alexandru Vlad, în cel de față a introdus câteva care au apărut în „Hustler“ și „iocan“, iar scriitorul care primește cuvântul este Ioan T. Morar – cu pretextul că farsa relatată fusese complet uitată de Ioan Groșan. Simetrie, așadar, în construcția celor două părți ale Lumii ca literatură.
Altminteri, peripețiile din tinerețea lui scriitorului sunt surprinzătoare, ca de fiecare dată. Stilul și ritmul în care sunt povestite te țin în stare alertă și, previzibil, te determină să aștepți permanent o răsturnare de situație. N-o să ghiciți niciodată de ce nu-l suportă scriitorul pe Noam Chomsky și de ce i-a aplicat acestuia „cea mai dură pedeapsă pentru un autor“ („nu l-am citit și nici nu-l voi citi vreodată“), de ce nu a mai publicat în celebra publicație „Hustler“, deși căpătase o oarecare notorietate printre vecini (și nu numai), ori ce farsă i-a făcut, împreună cu Ioan T. Morar, cunoscutului Eugen Barbu. Savuroase sunt și snoavele erotice (publicate în trei mini-episoade, reunite sub titlul Eros în socialism), proza în care își cere scuze artiștilor plastici și le promite câte o bere când se vor regăsi (după publicarea cărții, probabil), din pricina unei ușoare… defăimări, să spunem, sau scena grație căreia, mărturisește Groșan, a devenit scriitor, ca să enumăr doar o (mică) parte dintre ele. Iar galeria de personaje este pe cât de diversă, pe atât de consistentă; sunt convinsă că veți recunoaște mulți protagoniști, mai ales din generația optzecistă, de care este apropiat autorul – e o recuperare (și tristă, și lucidă, și fermecătoare) prin scris a unei generații aproape dispărute dintre noi. De altfel, dacă primul volum se termina cu sfârșitul unei etape – legendara cârciumă a scriitorilor de la Muzeul Național al Literaturii din București, care urma să se închidă odată cu mutarea sediului de pe Bulevardul Dacia, și un soi de portret de familie al scriitorilor care își petreceau timpul acolo –, în această continuare dăm la final peste un soi de pomelnic, Cenaclul din Cer, care enumeră numele artiștilor și scriitorilor, în special optzeciști, dispăruți prematur.
Sunt realmente curioasă dacă Ioan Groșan va continua sau nu să aștearnă pe hârtie amintirile sale. Nu am nici o îndoială că mai are în tolbă destul de multe, cel puțin pentru încă un volum. În orice caz, cu sau fără încă o continuare, Lumea ca literatură merită descoperită. Umorul ne salvează întotdeauna, nu-i așa?
Lumea ca literatură. Alte amintiri, Ioan Groșan, colecția „Ego-grafii“, Editura Polirom, 2017