„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Ultimele zile ale Occidentului, de Matei Vișniec, care va apărea în curând în colecția „Fiction LTD.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
— Atenție, reluă Paul firul explicației, nu declinul este problema, ci lipsa unei științe a declinului. Că toate civilizațiile îmbătrânesc până la urmă, că se închistează și mor, asta o știm cu toții. Nici o civilizație nu și-a dezvoltat însă până acum o știință a dispariției sale. Altfel spus, o metodă de a muri.
— Paul, tu nu vorbești serios.
— Ba da, Mathieu. Trebuie să avem curajul să acceptăm acest lucru. Să ieșim total din carcasa de dogme corecte din punct de vedere politic. Arabii vor continua să vină în Europa, africanii vor continua să vină în Europa. Asiaticii vor fi al treilea val care va transforma identitar Europa. Omul alb va deveni minoritar, într-o bună zi va trăi poate în doar câteva rezervații, la fel ca indienii din America. Demografia nu iartă, cele mai mari revanșe istorice au fost cele demografice. Deci nu asta este problema, cum să ne opunem eventual acestui proces. Nu ne putem opune imigrației…
— Vrei să spui că problema ar fi cum să ne acceptăm sfârșitul într-un mod demn? Ca să lăsăm o amintire frumoasă?
— Amintire frumoasă nu mai putem lăsa. După Holocaust, Europa Occidentală și-a pierdut capacitatea de a mai lăsa amintiri frumoase umanității. Declinologia ar trebui să fie știința de a transmite cât de cât valorile democrației și ale societății deschise, ale toleranței și ale artei de a trăi. Dar hai să fiu mai clar. Să presupunem că într-o zi un străin îți bate la ușă, tu îi deschizi și el îți spune: „Nu vă supărați, domnule, că dau buzna așa… Îmi pare rău de intruziune, dar trebuie să vă dau o veste proastă. Peste exact o oră veți avea un atac de cord. Nu mă întrebați de unde știu acest lucru, pur și simplu știu…“.
— „Iar eu sunt dispus să vă iau locul…“
— Exact… Vezi că înțelegi repede? Ei bine, ce faci tu dacă acest om vine și-ți spune, foarte amabil, „eu sunt cel care vă va lua locul“?
— Și zici că am doar o oră la dispoziție?
— Da, ai doar o oră la dispoziție…
Instinctiv, privirile mele rătăciră timp de câteva secunde prin restaurant, ca și cum ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun de la o lume familiară. Iar lumea, în acel moment, era formată din oameni binedispuși, bine îmbrăcați, cu fețe radioase, încântați să petreacă un moment într-unul din cele mai simpatice restaurante pariziene, într-unul din cartierele istorice ale capitalei franceze, alături de unul dintre cele mai frumoase edificii religioase din Paris, biserica Saint-Eustache, la doi pași de una dintre cele mai frumoase străzi comerciale, unde buticurile etalate de o parte și de alta propuneau cele mai reprezentative eșantioane din ceea ce am putea numi arta de a trăi à la française…
— Doar o oră… Hm… Păi, ce mi-ar rămâne de făcut decât să-l rog pe nou-venit să aibă grijă de pisica mea…
— Așa…
— Să-i arăt cum se udă florile…
— Așa, așa… (Paul era în mod evident hiperîncântat de acest joc și mai ales de rapiditatea cu care îi înțelesesem regulile.)
— Pe scurt, îi arăt cum funcționează casa… Cum să utilizeze telecomanda televizorului, pe cea a DVD-playerului, telecomanda aparatului de radio, telecomanda aparatului de aer condiționat…
— Perfect, perfect, perfect! exclamă Paul cu ochii scânteind de plăcere, dar și puțin întristat întrucât nivelul supei scăzuse în proporție de 80 la sută în bolul său.
— Îi mai arăt cum să deschidă computerul…
— Și parola, să nu uităm că trebuie să le dăm parolele…
— Da, îi dau parola ca să poată avea acces la tot ce am eu pe computer, plus parola de acces la wi-fi…
— Bravo…
— Îi mai arăt unde sunt cearceafurile curate, unde țin cheile mașinii, cum să folosească aspiratorul… Îi povestesc cum e cu dulapul de medicamente… Apoi cum funcționează mașina de spălat vasele și mașina de spălat rufe, cum să introducă capsule în mașina de cafea, cum să aprindă aragazul, cum să utilizeze cuptorul electric, cuptorul cu microunde, mixerul și aparatul instant de încălzit apă… Paul, nu-mi ajunge o oră. Doar pentru bucătărie îmi trebuie o jumătate de zi…
— Vezi, vezi, făcu Paul ca un copil care sare în sus de bucurie, vezi ce bine este să dispui de timp? Pentru că noi mai avem câteva decenii bune, ba chiar poate jumătate de secol în fața noastră ca să le transmitem toate acestea…
— Să nu uităm, Paul, că mai trebuie să-i arăt musafirului meu cum să achite chiria, întreținerea, gazul și electricitatea, abonamentul la telefonul fix și la internet, asigurarea mașinii, garajul, impozitul local…
— OK, ai înțeles. Aceasta este știința declinologiei…
— Și dacă atacul meu de cord i se datorează de fapt… musafirului?
Paul rămase câteva secunde gânditor. În mod evident acest scenariu nu-i trecuse prin minte. Brusc jocul își pierdu ceva din spontaneitate.
— Nu știu… În definitiv, ce importanță are cauza atacului de cord? Ceea ce ne interesează pe noi este predarea casei. Nu? În așa fel încât ea să rămână în stare de funcționare și mai ales să nu-și piardă… memoria.
— Ar trebui deci să-i mai arăt musafirului biblioteca… Să-i explic de ce toate acele cărți sunt foarte importante pentru mine. Să-l rog să nu le arunce la gunoi…
— Ba chiar să le citească dacă se poate…
— Să-i explic de-asemenea de ce tablourile de pe pereți sunt prelungirea propriei mele persoane…
— Ceea ce nu înseamnă că el nu va veni cu propriile sale tablouri…
— Și dacă musafirul, când bate la ușă, are deja cu el câteva valize pline cu obiecte, poate chiar și câteva tablouri, pe care abia așteaptă să le poată pune pe mobilele mele sau agăța pe pereții mei?
— Mathieu, e normal. Nimeni nu bate la ușa noastră cu mâna goală.
— Și atunci crezi că ar fi normal să încerc să-l rog să mă lase să mă uit și eu prin valiza lui?
Chelnerul veni să ne ia din față bolurile golite și să pregătească masa pentru etapa următoare. Cu delicatețe și cu un balet al mâinilor demn de un păpușar, omul adună firimiturile de pe fața de masă și ne umplu din nou paharele cu vin. Paul îl privi dintr-odată lung, ca și cum l-ar fi descoperit pentru prima dată.
— Cum te cheamă? îl întrebă Paul.
Întrebarea pusă de Paul chelnerului mă lăsă perplex, avea ceva extrem de brutal și lipsit de respect, cel puțin din punctul meu de vedere. Dar la fel de perplex mă lăsă reacția bărbatului.
— Ahmed, spuse acesta fără să se simtă deloc jignit.
— Și de câtă vreme lucrezi aici? continuă să-l interogheze Paul. Eu vin la voi destul de des ca să iau masa, dar până acum nu te-am mai văzut…
— Nu m-ați văzut pentru că am lucrat mulți ani la bucătărie. De două săptămâni am fost însă urcat în grad, acum sunt șef de salon, răspunse râzând Ahmed, într-o franceză perfectă, fără urmă de accent arab.
CARTEA
„Oare ce i se întâmplă Occidentului? A intrat el în faza finală a declinului? Moare civilizația occidentală? Va fi Europa Occidentală islamizată, africanizată, ocupată de milioane de migranți veniți din Africa și din Asia? Asistăm la dispariția omului alb? Se va produce o gigantică operațiune de înlocuire în Europa a populației albe, de tradiție creștină, cu o altă populație, africană și arabo-musulmană, purtătoare de tradiție islamică? Suntem, pe continentul european, martorii unei catastrofe comparabile cu prăbușirea Imperiului Roman? Se produc sub ochii noștri extincția valorilor occidentale, amuțirea vocii morale a Occidentului și ieșirea sa din istorie? A decis oare Occidentul să se sinucidă în prezent, din punct de vedere cultural, după ce în secolul trecut a încercat de două ori să se sinucidă fizic (declanșând Primul și cel de-al Doilea Război Mondial)? Zeci de întrebări de acest gen inundă zilnic presa și rețelele de socializare. Ca jurnalist, mă confrunt cu ele zilnic la Radio France Internationale, unde lucrez de trei decenii. Ca scriitor însă, mi-am propus să le abordez oarecum altfel, prin prisma unor fabule filozofice și a unor povestiri cu aer dilematic, dar și prin câteva confesiuni.“ (Matei Vișniec)