![](../images/numere/145/ionesco.gif)
Acest loc-cult al absurdului, devenit celebru pentru directia repertoriala obstinat dusa pina la capat, a gazduit, timp de trei zile (5, 6 si 7 septembrie), spectacolul Teatrului Odeon – Cinci piese scurte de Ionesco, in regia lui Alexandru Dabija, dupa ce, pe 3 septembrie, Block Bach, regizat tot de Dabija, a fost reprezentat la sediul UNESCO.
Doua estetici diferite, care mizeaza pe un potential de concretete cu salturi la un moment dat extreme, au in comun abilitatea lui Dabija de a fi vizibil exact atit cit trebuie si de a marsa pe simplitate.
Dupa prima reprezentatie cu Cinci piese scurte, Dorina Lazar a spus: „Stiam inca din facultate ca exista la Paris un teatru unde se joaca permanent Ionesco, dar nu m-am gindit nici macar o secunda ca o sa ajung sa joc in el“. In trei seri – toate spectacolele au inceput la ora 21.00, dupa terminarea celor frantuzesti –, actorii Odeonului – Dorina Lazar, Oana Stefanescu, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihailescu, Gelu Nitu, Mircea Constantinescu si Pavel Bartos – au vitalizat crochiul absurd, l-au muzicalizat si i-au potentat „romanismul“ cu bataie lunga.
Spectacolul – un studiu al evolutiei absurdului
Cinci piese scurte este spectacolul imblinzirii absurdului, normalizarii lui in asa fel incit tot nonsensul cu care este, de cele mai multe ori, asociat sa para la locul lui, neartificial si fara nici o urma de stridenta in contextul creat. Absurdul cotidian bazat pe tembelismul unor situatii recognoscibile care, cu cit sint mai firesc asumate, cu atit devin mai puternice si mai autentice teatral, e intr-o faza embrionara in aceste prime texte ionesciene.
Spectacolul devine un studiu al evolutiei absurdului, care cere din partea actorilor un joc cit mai temperat, o coborire cit mai ponderata in miezul textului. De ce ai avea nevoie sa plusezi si sa intri de la inceput intr-o vrie fara sens cind e mult mai provocator sa ajungi la mecanismele care se afla la baza esafodajului absurd si sa descifrezi in aparent cele mai normale conversatii dozajul si uzajul deturnarii in absurd? Rotitele declansatoare pornesc aproape de fiecare data de la o ruptura in timpul logic, rational al fiecarui personaj, de la un defazaj de receptare, de la senzatia ca celalalt stie exact ce ai tu in cap.
Nu formula de teatralitate aleasa este absurda, ci complexul situational care o determina. Se produc astfel fisuri in limbajul si in numirea conventionala a realitatilor exterioare. Ce e de-numit ajunge sa nu mai aiba nici o legatura cu semnificatia general acceptata, tot asa cum arbitrariul semnului lingvistic devine regula de baza. Cuvintele aluneca pe panta alienarii de sensul prim si deviaza de la contextul lor proxim. De la verbul cunoasteti se ajunge la verbul nasteti intr-un schimb de replici care are, evident, un continut erotic. Dementa repetitiei aceluiasi discurs „naste“ o nevroza. Domnul intreaba si doamna se dezbraca pina cind ramine in sutien si chiloti.
Cum poti reactiona cind ti se pune, fara nici un fel de lamurire prealabila, intrebarea: „Il cunoasteti, o cunoasteti, ii cunoasteti?“. Nu-ti vine sa intrebi automat: „Pe cine, domnule?“? Numai ca raspunsurile de la care se asteapta o elucidare nu duc nicaieri. La Ionesco, absurdul se infiltreaza sub acoperirea celor mai banale situatii. Personajele recurg, aproape de fiecare data, la propriul lor sistem de referinte, fara legatura cu ce li se comunica. O tin pe-a lor. Absurdul se naste dintr-o incapatinare imbatabila. Dintr-un autism generalizat. Nimeni nu mai asculta pe nimeni. Fiecare e cu fandacsia lui. Un doctor honoris causa pica BAC-ul de timpit ce e, dar continua sa sustina ca a fost persecutat de profesori si-l suna pe presedintele statului, si el cu copilas cretin. Idiotenia are culoar liber si garantie nelimitata.
Decor modificat
Forta spectacolului Cinci piese scurte sta in lipsa absurdului din jocul actori-cesc, in frinele puse artificiilor de interpretare. Nu se pleaca de la premisa absurdului, ci se ajunge la el.
Pentru reprezentatiile de la Paris, scena Teatrului de La Huchette fiind mai ingusta si mai putin adinca decit cea a Odeonului, decorul conceput de Laura Paraschiv a fost modificat. Masina a fost inlocuita de automobile vii, conceptie care se pliaza de altfel perfect pe umanizarea explicita in text.
Dorina Lazar, Antoaneta Zaharia si Pavel Bartos sint masina/masinul ciupite si incercate pe viu. Schimbarea are un efect comic extraordinar pentru ca puncteaza antropomorfizarea cu pedala absurda.
Turneul Teatrului Odeon a avut loc la invitatia Delegatiei Permanente a Romaniei pe linga UNESCO, cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor, al Primariei Municipiului Bucuresti si al Institutului Cultural Roman din Bucuresti si Paris.
Despre Block Bach la Paris, saptamina viitoare.