Cred că, înainte de a parcurge acest volum, cititorul ar trebui să aibă în vedere constatarea, dublată de recunoașterea chiar de autor, a faptului că Homo deus e cartea unui istoric, adică a unui om de știință interesat de trecut, forțat de cititori și spectatori – da, căci Yuval Noah Harari e un star contemporan al întâlnirilor, conferințelor și dialogurilor publice – să formuleze răspunsul la o întrebare bântuitoare: „Și acum ce urmează?“.
Abordarea lui Harari din Homo deus (2015, în original) se bazează pe o interpretare contextuală și din perspectivă evoluționistă a istoriei umanității, axată pe identificarea posibilelor evoluții prin care va trece umanitatea în viitor. După parcurgerea volumului, capitol cu capitol, se evidențiază un optimism explicabil care însoțește diagnosticul și prospecțiile formulate. Iar dacă volumul precedent al aceluiași autor, Sapiens (2011) – recomandat chiar de domnii Barack Obama, Marck Zuckerberg și Bill Gates –, evidenția nivelul maximal de putere la care a ajuns Homo sapiens, Homo deus insistă asupra abilității fără precedent de a controla lumea din jurul nostru, dar care urmează să se transforme în altceva. Dovada acestei puteri este învingerea celor mai mari trei inamici ai umanității: foametea, molimele și războiul. O afirmație care ne poate face să credem că Yuval Noah Harari este preocupat în primul rând de aceste trei mari probleme ale omenirii, căci epoca noastră se definește ca fiind cea în care eradicarea celor trei paradigme catastrofice a cunoscut apogeul. (Nemurirea ar fi apogeul dezvoltării în următorii ani, iar dovada că spre acest deziderat ne îndreptăm o constituie Calico, companie subsidiară a Google, care urmează să dezvolte tehnologia necesară atingerii acestui scop, intangibilă însă financiar pentru… muritorii de rând.) De asemenea, privind retrospectiv, mai adaugă că principala evoluție și principalul moment istoric al ultimei jumătăți a secolului XX a fost inventarea și adoptarea Internetului în viața tuturor „cetățenilor mondiali“.
Firește, Harari simte nevoia să strecoare o nuanță de bun-simț cu privire la foamete, epidemii și războaie: „Desigur, aceste probleme nu au fost rezolvate în totalitate, dar au fost transformate din forțe incomprehensibile și incontrolabile ale naturii în provocări care pot fi controlate. Nu trebuie să ne rugăm la zeu sau sfânt să ne salveze de ele“. E un punct de plecare cel puțin satisfăcător. Afirm aceasta cu gândul la mișcările și curentele antiștiințifice de aiurea și de la noi și insist asupra faptului că lumea occidentală nu mai crede în vraci și zei răzbunători sau generoși. Oricât de zgomotoase ar fi vocile care denunță secularizarea și viziunea științifică asupra vieții, asociindu-le fervent și irațional în ultimii ani cu consumismul, este clară orientarea raționalistă a Occidentului și construcția intelectuală calibrată pe axa raționalismului și pozitivismului.
Știința evoluționistă, subliniază Harari, ne învață că, într-un sens, noi nu suntem nimic altceva decât „mașini de procesat date“. Iar prin „manipularea“, mai corect spus operarea, acestor date, putem exersa puterea asupra destinului nostru. Faptul că algoritmii sunt mai eficienți decât noi îl face pe Harari să blameze „decuplarea“ inteligenței de conștiință.
Trăim într-o lume în care omul nu mai are loc
De aceea, întrebarea relevantă rămâne „Care e mai importantă: inteligența sau conștiința?“.
Conștiința este dimensiunea crucială care ne definește ca oameni, căci indiferent de cât de avansată va fi inteligența artificială (AI) și oricât de mult va modela ea viitorul, îi lipsește autoreferențialitatea și puterea de a se proiecta pe sine pe scară istorică și evolutivă. Algoritmii și rețelele au o putere atât de mare, încât ne putem imagina foarte ușor că acestea vor decide în locul nostru, cunoscându-ne mult prea bine preferințele în materie de orice: ne vor folosi ideile ca să determine ce urmează să ni se întâmple. Asta spre deosebire de proiectul modernității, în care omul domină lumea, fiind sursă de putere și de sens.
Formația de istoric – sau doar bunul-simț? – îl face pe autor să ne sugereze că la viteza în care lucrurile se mișcă astăzi, este imposibil să ne imaginăm ce ne rezervă viitorul. Istoria este, nu-i așa?, o succesiune de evenimente în care omul joacă rolul principal, de conducător. Astăzi, însă, se prea poate să trăim într-o lume în care omul nu mai are loc. Democrația, liberalismul și autonomia personală par amenințate în societatea informației, caracterizată de dataism – termen care desemnează o nouă teorie științifică născută din informatică și biologie, care ar face posibilă ulterior a theory of everything, considerând că organismele vii sunt algoritmi biochimici, dar și algoritmi electronici (guvernați de aceleași legi matematice). Dataiștii ne anunță că Homo sapiens este un algoritm depășit, care încă mai crede în muritori în carne și oase, fiind prea atașat de o tehnologie învechită. Cumva ușor de anticipat, „estimând valoarea experiențelor umane în funcție de rolul lor în mecanismele de procesare a datelor“, dataismul adoptă o abordare strict funcțională a umanității. Algoritmul pe care l-am putea crea ar îndeplini mai bine același rol, chiar dacă experiențele umane își vor pierde valoare. Cât de periculos sună o astfel de anticipare?
Încă suficient de incitant pentru cititorul român, subiectul revoluției române din 1989 îi prilejuiește lui Harari să ilustreze și să explice în termeni simpli una dintre ideile dragi evoluționiștilor: succesul și importanța cooperării între oameni. Nimic mai corect: „Pentru a organiza o revoluție, numerele nu sunt niciodată de ajuns“.
Harari este foarte informat, dar extrem de speculativ
Comentând momentul istoric respectiv, dintr-o perspectivă distantă și rece, autorul observă că: „România comunistă s-a năruit atunci când 80.000 de oameni din piața centrală din București și-au dat seama că sunt mult mai puternici decât bătrânul cu căciulă de blană de la balcon. Ceea ce este însă cu adevărat șocant nu e momentul în care s-a prăbușit sistemul, ci faptul că a reușit să supraviețuiască decenii la rând“. Răspunsul nu întârzie: „Ceaușescu și acoliții săi au dominat 20 de milioane de români vreme de patru decenii [24 de ani mai exact, C.C.] fiindcă au îndeplinit trei condiții esențiale“. Pe scurt, acestea sunt: plasarea aparatcicilor comuniști loiali în fruntea tuturor rețelelor de cooperare (armata, sindicatele, asociațiile sportive, de exemplu), împiedicarea creării de organizații rivale (economice, sociale sau politice) și existența sprijinului oferit de partidele comuniste surori din URSS și Europa de Est. Căderea lui Ceaușescu a fost posibilă atunci când cele trei condiții nu au mai fost întrunite.
Însă observația cea mai importantă, după mine, face referire la obținerea și exercitarea puterii de elitele (post)comuniste care l-au avut în frunte pe Ion Iliescu: „Masele care și-au riscat viața la Timișoara și București s-au mulțumit cu firimiturile, fiindcă nu au știut cum să coopereze și cum să creeze o organizare eficientă ca să-și urmărească propriile interese“. O concluzie cât se poate de rezonabilă, să recunoaștem.
Am insistat să fac referire la aceste comentarii și explicații ale lui Harari, deoarece am observat că în alte cronici ele nu sunt inventariate și cu atât mai puțin comentate. Menționarea acestui subcapitol e justificată cel puțin din perspectivă personală: „Hei, uite, vorbește și despre generația mea – fac parte din istorie!“. Și, trebuie acceptat, nu e puțin lucru, căci volumul lui Yuval Noah Harari reprezintă una dintre cele mai cuprinzătoare și accesibile încercări de istorie a lumii și a omului, o istorie scrisă din perspectivă dublă: atât a istoricului, cât și a antropologului.
Yuval Noah Harari este un autor foarte informat (chiar dacă am întâlnit exagerări sau calcule greșite) și inteligent, dar în același timp extrem de speculativ. Iar după standardele inteligenței artificiale, n-ar fi nimic spectaculos în aceste speculații și nici nu avem motive să avem încredere în ele. „Norocul“ nostru e că suntem cititori rezonabili, cu prejudecăți și rezerve. Nu înseamnă însă că nu le acceptăm cu plăcere, căci sunt susținute cu umor și erudiție.