Asghar Farhadi, unul dintre invitații festivalului: „Nu cred că am scris până acum un scenariu fără să nu le fi permis personajelor să se apere“
Cineastul Iranian Asghar Farhadi a fost unul dintre invitații ediției a 9-a a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, eveniment organizat de Cristian Mungiu între 19 și 28 octombrie în București, precum și în alte șapte orașe, până pe 11 noiembrie, prin Asociația Cinemascop și Voodoo Films. Alți cineaști invitați au fost regizorul mexican Carlos Reygadas, directorul de imagine chilian Manuel Claro și cineastul francez Gaspar Noé, festivalul prezentând 60 de filme în aproximativ o sută de proiecții.
Iată care au fost cele mai importante momente ale masterclassului lui Asghar Farhadi, moderat de jurnalistul și criticul de film Ionuț Mareș:
– Când încep să scriu un scenariu am întotdeauna nevoie de ceva care să mă atragă, de un magnet care va căuta toate informațiile de care am nevoie. A Separation a pornit de la imaginea unui bărbat tânăr care își spală tatăl în baie. Plecând de la ea, m-am întrebat unde e restul familiei și de ce trăiesc singuri cei doi bărbați. Niciodată nu încep să scriu având subiectul în minte. Scriu câteva pagini pe care le tot recitesc pentru a vedea dacă există un mesaj.
– E nevoie de timp ca să concep un scenariu, e ca un puzzle la care de fiecare dată schimbi câte o piesă. Cel mai important e să găsesc o situație – nu neapărat plăcută – care să mă ajute să mă ghidez, pentru că în situații normale nu putem afla nimic interesant despre relațiile și sentimentele personajelor. Trebuie să pui personajele într-o situație neașteptată care li se poate întâmpla tuturor, oricând.
– Toți avem părinți și ne gândim cum putem face față mai bine obligațiilor față de ei, de aceea A Separation atinge spectatorii din întreaga lume. Orice familie are un potențial foarte mare în interiorul ei, pentru că e un fel de oglindă a situației sociale. În plus, caracterul unui om e mult mai vizibil în cadrul familiei decât în societate.
– Avem un capital enorm pentru a face filme, care se numește adevăr. Imaginați-vă că vă sună un prieten și vă spune că îi e dor să vă vadă, dându-vă întâlnire. Vă vedeți, aveți o discuție normală, el se interesează dacă nu vă deranjează să stați cu capul în soare, apoi spune că se simte obosit și că vrea să plece într-o excursie, după care, când se ridică să plece, o mașină-l lovește și moare. Multă vreme de atunci înainte vă veți gândi că a vrut să vă vadă pentru că avea presentimentul morții și pentru că ținea la dumneavoastră, iar toate detaliile acelei întâlniri vor deveni semne care vă vor arăta că știa că moare. Adevărul are mai multe straturi și e plin de semne mărunte pe care nu le observăm. Îmi place să mă joc cu ele când scriu.
– E important să fiu empatic, nu cinic, și ca aparatul de filmat să stea la mijloc, adică să fiu imparțial față de personaje. Nu-mi permit să judec caracterul personajelor – nu am vreo unitate de măsură, dar vreau ca spectatorul să le judece singur așa cum dorește. Nu cred că am scris până acum un scenariu fără să nu le fi permis personajelor să se apere. Cine se uită la un film își dorește la început ca un personaj să câștige, dar poate că pe parcurs dorința lui se schimbă. Asta se întâmplă când te uiți la un meci de fotbal și ai vrea ca ambele echipe să câștige. Aceasta este o tragedie modernă, unde lupta nu se mai dă între bine și rău (ca în tragedia clasică), ci între bine și bine.
– Pentru mine moralitatea e foarte importantă, atât în viața mea, cât și în filme, deși unii interpretează filmele mele din punct de vedere social.
– Stabilesc spontan locul aparatului de filmat, niciodată înainte de a începe filmarea. Le spun actorilor ce au de făcut, ei încep să repete, iar eu îi privesc din toate pozițiile posibile pentru a găsi cel mai bun unghi.
– În toate filmele mele lucrez și cu actori profesioniști, și cu neprofesioniști. Îmi place cum joacă actorii fără experiență, deși există riscul să nu poată juca foarte bine momentele mai sensibile. Lucrăm câteva luni bune înainte de filmare, dar nu repetăm, ci mai mult discutăm despre roluri. Unii actori sunt atât de buni, încât nici nu trebuie să lucrez cu ei, doar să corectez niște lucruri. E mai greu când un personaj are un caracter diferit de al actorului care-l joacă.
– Pe platou încerc să fiu calm și respectuos. Deși nu sunt calm tot timpul, nu am țipat niciodată și, chiar dacă m-am supărat, am ținut în mine. Dacă vei avea relații bune cu actorii, vor juca mai bine, pentru că sunt persoane foarte sensibile și au o muncă foarte grea.
– Când încep să scriu scenariul cam știu cum vor arăta personajele, așa că voi căuta actori care seamănă fizic cu ele. Când am de ales între mai mulți actori, voi alege în funcție de voce, pentru că în filmele mele tonalitatea vocii e aproape mai importantă decât figura.
– Un actor bun trebuie să fie în primul rând inteligent. Dacă nu e inteligent, nu poate ajunge actor bun.
– În Iran există un război ascuns între pătura religioasă, tradiționalistă a societății și pătura mijlocie, care e modernă. Înăuntrul societății cele două pături seamănă foarte mult, dar un străin va observa diferența dacă rămâne mai mult timp în Iran. Eu fac parte din pătura mijlocie spre modernă, dar nu vreau să aprob o tabără sau alta.
– Cenzura din Iran are întotdeauna efect. Uneori reușești să o eviți, alteori nu. Uneori ești forțat datorită ei să gândești mai profund sau să găsești alte metode, poate mai bune. Alteori ai sentimentul că s-a pus un zid în fața ta.
– Cred că femeile sunt mai puternice decât bărbații și aduc schimbări mai puternice în societate. De la ele vine mereu ideea de schimbare, poate pentru că sunt orientate spre viitor datorită copiilor.
– La prima vizionare a filmelor mele îmi sunt cel mai aspru critic. Când am văzut prima dată A Separation, mi-am spus că numai publicul iranian îl va înțelege și că nu va avea niciodată succes peste graniță. De aceea nici n-am vrut să-i fac subtitrări în engleză.
– Sfatul meu pentru regizorii tineri? Alegeți-vă în echipă oameni cu care nu vă e frică să lucrați, față de care nu vă simțiți inferior.
Asghar Farhadi a luat de două ori Oscarul pentru film străin cu A Separation și The Salesman, precum și Ursul de Aur la Berlin și Globul de Aur pentru A Separation, Premiul de regie la Berlin pentru About Elly, premiul pentru scenariu și premiul de interpretare masculină la Cannes pentru The Salesman, premiul de interpretare feminină la Cannes pentru Le passé. Les Films de Cannes à Bucarest i-a organizat o retrospectivă.
Bogdan Mustață despre noul său film stereoscopic 3D: „S3D-ul e ca o deconstrucție; exact când corpul de pe ecran devine prezent prin volum, îți dai seama că e o iluzie“
Lumea s-a înghesuit la filmele venite de la Cannes, în vreme ce la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative – CINETic era proiectat în premieră un film mult mai interesant, Am exersat viața într-un picior/ My Life Rehearsed in One Leg de Bogdan Mustață.
Acest film de 62 de minute e printre primele, dacă nu primul film stereoscopic 3D românesc. A fost filmat (de operatorii Zsolt Magyari și Barbu Bălășoiu) cu două camere, iar iluzia de profunzime e dată de două imagini ușor diferite percepute simultan de ochiul stâng și drept ai spectatorului. Filmul îi are în distribuție pe Bogdan Albulescu, Ela Ionescu și Radu Romaniuc și e, așa cum explică în interviul de mai jos Bogdan Mustață, parte a unei cercetări mai vaste despre actoria de film în S3D.
Bogdan Mustață a luat în 2008 Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Festivalul de la Berlin cu O zi bună de plajă și a debutat în lungmetraj în 2013 cu Lupu.
Ce tradiție există în 3D la noi? Din câte știu s-au făcut doar animații.
S-ar putea să faci o confuzie între animația 3D și filmele S3D (S de la stereoscopic). De exemplu, Toy Story este animație 3D, dar nu a fost proiectat 3D. Dincolo de asta, din câte știu eu s-a făcut la noi o animație S3D de lungmetraj, Strada Speranței (n.red. de Ștefan Buzea). Culmea (n-am văzut filmul, doar din ce am citit despre el), animația nu este făcută 3D, ci sunt doar niște planuri aranjate în profunzime. Și mai este un scurtmetraj S3D, Dopul scuză mijloacele (de Mihai Ionescu). Pe acesta l-am văzut, dar miza lui și direcția în care explorează limbajul S3D sunt cu totul altele decât la mine.
Cum a apărut acest straniu Am exersat viața într-un picior, al cărui titlu rămâne la fel de straniu și după ce-l vezi? Era greu de prevăzut că după un Urs de Aur pentru un scurtmetraj minimalist te vei îndrepta spre zona experimentală.
Eu n-am perceput nici un moment o rupere între O zi bună de plajă și My Life Rehearsed in One Leg. M-au interesat tot timpul prezența actorilor, o anumită suspendare a realității, dialogurile artificiale. Pe de altă parte, întrebările legate de ce este Filmul (rolul regizorului, al scenariului, care sunt instrumentele de lucru ale actorului etc.) au devenit poate mai conștiente, iar răspunsurile mai coerente, și asta dă o senzație de experimental filmului.
Spune-ne mai multe despre lucrarea ta de doctorat, din care am înțeles că face parte filmul.
Teza e despre actoria de film în limbajul cinematografic S3D. Adică exact combinația care a făcut să apară My Life Rehearsed in One Leg. Va avea o parte de cercetare făcută pe filmul meu constând într-o comparație între modul cum percep spectatorii corpul actorilor (și nu numai) atunci când filmul e proiectat 2D față de proiecția 3D, o suprapunere a rezultatelor peste cercetările și teoria existente și o concluzie despre ce ar putea însemna aceste rezultate pentru un limbaj cinematografic specific S3D.
Bănuiesc că a fost de la început o opțiune să filmezi în 3D. Ce presupune asta tehnic? E greu de făcut când n-ai un buget mare?
Faci o alegere în chiar momentul când spui care e începutul unui proiect. De obicei spun că nu S3D-ul a fost începutul, ci un anumit fel de a lucra cu actorii, bazat pe acțiuni fizice, ceea ce a dus la o căutare conștientă a prezenței corpului actorului pe ecran (deși scenariul propriu-zis a fost scris înainte de a începe lucrul cu actorii). S3D-ul a apărut ulterior acestei căutări a prezenței. Sunt, într-adevăr, costuri suplimentare atunci când filmezi 3D, și fără ajutorul CINETicului (printr-un proiect de cercetare și apoi teza de doctorat) n-aș fi putut să-l fac. Tehnic vorbind, e vorba despre o filmare cu două camere identice puse împreună într-un sistem (rig 3D) și multă bătaie de cap în plus la post-producție.
Cel mai fascinant mi s-a părut felul cum senzația de prezență pe care o dă S3D-ul intră în relație cu calitatea de umbră a personajelor, pentru că înțelegem destul de repede că cele trei personaje sunt spiritele unor decedați acum mult timp care continuă să bântuie pământul. Ce surse de inspirație ai avut? Ce ai înțeles mai bine din puterea de reprezentare a cinemaului?
Și eu am aceeași senzație despre care vorbești atunci când privesc un film S3D. E ca o deconstrucție: exact în momentul în care corpul pe ecran devine prezent prin volum, îți dai seama că este o iluzie. Nu cred că putem lucra cu S3D vorbind doar despre imersiune, apropiere de realitate etc. pentru că spectatorul va respinge opera ca pe o păcăleală. Și de altfel nici pentru noi, autorii, nu cred că e nimic interesant în imersiune pur și simplu, dar devine ofertantă artistic tocmai contradicția unei prezențe care accentuează absența. Un dublu sens similar a stat și la baza lucrului cu actorii. Sunt multe de spus aici – de altfel, lucrul cu actorul a fost partea cea mai importantă a proiectului. Poate doar să spun că un cercetător german, Hans-Thies Lehmann, spunea într-o carte despre ceea ce el numea teatrul post-dramatic, că (citez aproximativ) „pe măsură ce prezența devine mai importantă, corpul devine mai ambiguu ca semnificant, până ajunge la a se transforma într-o adevărată enigmă“.
Ca sursă de inspirație, poate cea mai importantă a fost regizorul de teatru polonez Tadeusz Kantor (pe care Lehmann îl consideră un reprezentant al teatrului post-dramatic). De acolo am luat conceptul de obiecte (citate, partituri etc.) cu care am lucrat, modul lor de a se combina, repetițiile, negarea reprezentării… Iar ultimele lui piese (de exemplu, Clasa moartă) se apropie programat de sfera morții („Trebuie acționat în așa fel încât Lumea Morților să înceapă o a doua viață“, spune Kantor).
Pe lângă felul în care se mișcă, personajele au și un mod aparte de a vorbi, ca și cum n-ar vorbi în ritmul lor. De ce?
Unul dintre scopurile modului de lucru cu actorii a fost să folosesc instrumente care nu apelează în nici un fel la psihologia personajelor, la relevanța socială sau narațiune. N-am vorbit cu ei nimic despre moarte, accident, memorie etc. Toate intențiile din dialoguri sunt date de serii de acțiuni fizice (partituri) aproape invizibile acum în film, construite fără nici o legătură cu scenariul și care vin din experiențele lor personale. Dacă vrei, personajul e mai degrabă creat de spectator atunci când două obiecte („separate, care nu se explică reciproc“, spune Kantor) sunt puse în contact – partitura fizică și textul-citat. Întreg dialogul filmului e construit din citate – relația Ela-Bogdan e construită cu citate din filme, iar relația Ela-Radu cu citate din piese de teatru. Tema principală a actorilor a fost, astfel, să-și facă partiturile având grijă ca ele să rămână acțiuni (să nu se transforme în mișcări, gesturi etc.). Atenția nu a fost niciodată pe reprezentarea unui personaj. De altfel, întreg filmul e construit din astfel de obiecte, nu numai personajele.
Mi-ai spus că dorești ca filmul să nu fie arătat în altă sală decât cea de la CINETic, din rațiuni tehnice etc. Dar n-ai vrea ca filmul să poată ajunge la cât mai multă lume?
Am făcut multe teste de proiecție, în diferite locuri. La CINETic am obținut cele mai bune condiții pentru un anume fel de experiență. În principal, o anumită mărime și poziție a ecranului, dar și cât de bine se vede și se aude (lucrurile astea simple nu sunt chiar cel mai ușor de obținut pentru proiecția 3D). Sigur că mă interesează să ajung la cât mai mulți oameni care ar putea fi interesați de un film mai degrabă experimental și non-narativ (dacă acolo ar putea fi încadrat filmul nostru). Aș încerca totuși pe cât se poate să controlez eu condițiile de proiecție, așa că nu va fi vorba despre o distribuție clasică de film. Voi vedea ce alternative există.
FOTO 2: © Ionuț Dobre
FOTO 3: © Ionuț Rusu