„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Pulsul prozei, de Gheorghe Crăciun, care va apărea în curând în Seria de autor „Gheorghe Crăciun“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
„Cred că literatura mileniului trei va reuși să depășească obsesia imprezentabilului și a incapacității de a fixa în scris procesualitatea existenței, de care suferim noi, cei de azi. Dacă arta va ajunge să se confunde cu viața până la transformarea vieții într-o formă de artă, atunci omul secolului XX – cel care a descoperit absurdul, criza comunicării și lagărele de exterminare în masă, dar și rolul enorm al factorului estetic în existența individuală – va fi izbăvit și-și va găsi locul meritat în ceea ce numim încă astăzi «istorie».“ (2001)
„Timp de două sute de ani (de când există ea cu adevărat), literatura noastră a cunoscut o evoluție sinuoasă, plină de contradicții, elanuri, frustrări și destul de puține împliniri estetice. De altfel, după cum se știe, esteticul n-a constituit niciodată pentru conștiința culturală autohtonă o miză de calibru. Literaturii române îi lipsește cu alte cuvinte gratuitatea. Rătăcită printre baricadele politice ale pașoptismului bonjurist, prin țarinile sărace ale sămănătorismului și poporanismului, împinsă de gândiriști printre ceasloave și decoruri apocaliptice, literatura noastră a reușit să-și rămână sieși datoare ca formă asumată de discurs chiar și la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Or, pe atunci în Europa lipsa de pudibonderie era de multă vreme un fenomen depășit. Europa lui Balzac, Dickens, Thackeray, Flaubert era deja o lume de orașe, o lume cu o altă morală și cu alte moravuri decât cele rurale. Când începe la noi literatura urbană, când se face cunoscută la noi o altă mentalitate socială decât cea țărănească? Între cele două războaie mondiale. Obsesia principală e acum conștiința. Psihologia e mai importantă decât amorul, iar amorul implică într-o oarecare măsură și sexul. Era însă nevoie și de un alt limbaj. Ceva în sensul acesta încercase Hasdeu prin Duduca Mamuca. Știm de scandalul care a însoțit publicarea acestui text. Și ce mare lucru se întâmpla acolo?
Literatura fără perdea nu e o literatură primitivă, elementară. Dimpotrivă. Ca să poți scrie o astfel de literatură trebuie să ai ce perdea să ridici și să existe o lume ascunsă, pe care să o aduci în lumină. Pudibonderia exprimă la noi nu atât un tip de comportament, cât o formă de înapoiere la nivelul dezvoltării sociale. Pudibonderia vine din educație și complexitate. Mahalaua din schițele lui Caragiale e lipsită de jenă și rușine, e o lume cu adevărat obscenă, în sensul lui Baudrillard. În literatura noastră, pentru care grija de a ascunde realitatea n-a fost niciodată o problemă, putem vorbi cel mult despre o pudibonderie de factură țărănească, deși tocmai Creangă ar putea fi acela care să ne contrazică imediat. Apoi, vorbirea țărănească e plină de subînțelesuri, aluzii, complicități. Există și romane țărănești în care înjurăturile sunt spuse pe șleau, dar asta nu schimbă datele problemei. La români, înjurătura e benignă și ea nu demonstrează o vocație a licențiosului.
Ce s-a întâmplat după cel de-al Doilea Război Mondial se știe. Sub comunism temele, limbajul, subiectele erau trecute mai întâi prin filtrul controlului ideologic. Nici n-a fost chiar așa de greu ca scriitorii să accepte așa ceva. Eroizarea e un stereotip al prozei noastre. Haiducii, bandiții și oamenii drepți și răzbunători au fost tot timpul niște personaje fascinante, vezi proza lui Ion Ghica, Sadoveanu, Slavici, Eugen Barbu, Fănuș Neagu ș.a. De ce nu atunci și eroizarea muncitorului, țăranului, activistului de partid? În literatura noastră nu prea există viață intimă, nu prea există hedonism, loisir, savoarea vieții, cozerie, sporovăială și risipirea în nimicuri. Ceva din toate acestea găsim la Hortensia Papadat-Bengescu, dar în forme destul de crispate, obsesive, patologice. Lumea literaturii române e sumbră, plină de suferință, responsabilități, dureri înăbușite, zădărnicie, chin psihic, lupta pentru supraviețuire. În literatura română nu prea există plăcere. Există cel mult acel oțiu patriarhal visat de toată lumea, de la slugă la boier. Sau elanuri cosmicizante, edenice, eminesciene în esență, necreditabile, artificiale și prea impregnate de o filozofie nebuloasă, de joasă speță, după gustul meu. Cred pe de altă parte că noi, românii, avem o problemă cu sexul, care e tratat la modul pitoresc, simplist, pasager, ca și cum n-ar face parte din obișnuitul vieții.
Toate acestea sunt niște date constitutive, aici e problema. Nu ne place să vorbim despre ceea ce pare de la sine înțeles (actul rușinos prin care se fac copiii și tot ceea ce-l înconjoară), dar nici nu prea avem despre ce să vorbim. Suntem duplicitari, dar ne lipsește și tradiția discursului transparent. Mai mult ca sigur că acest discurs n-are nici în momentul de față un obiect determinat. Am în vedere, firește, obiectul erotic.
Odată cu decembrie 1989 nu s-a prăbușit doar un sistem ideologic constrângător, ci și o întreagă morală publică bazată fundamental pe duplicitate. De aici explozia de care vorbiți. E vorba însă, din păcate, de o explozie care doar decopertează un relief cu mari înălțimi, dar și cu prăpăstii care dau vertijuri. Unii autori mai noi par să fi descoperit America și scriu despre eros și sex de parcă ar dori să se arunce imediat în prăpastie. Nu cred că e conduita cea mai indicată. În literatura fără perdea e nevoie de studiu și asumare, nu doar de curajul de a folosi cuvinte până nu demult interzise. Or, în momentul de față, pe acest culoar, competitorii de calibru sunt destul de puțini. E drept că și maeștrii autohtoni cam lipsesc. Pentru unele zone ale vieții trebuie din când în când să inventăm limbaje, perspective, strategii de abordare, tactici deontologice. Ne aflăm în acest punct.“ (2005)
CARTEA
Pulsul prozei este al optulea titlu din Seria de autor „Gheorghe Crăciun“, începută în anul 2014, sub îngrijirea criticului literar Carmen Mușat și a fiicei autorului, Oana Crăciun. Volumul actual este alcătuit din texte apărute de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani în presa culturală, înainte și după 1989, și dezvăluie o viziune organică asupra prozei, fiind simultan o teorie și o istorie sui generis a prozei românești contemporane, iar prin raportarea sistematică a acesteia la literatura lumii – un studiu de literatură comparată. Și de această dată, la fel ca în toate eseurile și în studiile sale de teorie, precum și în critica pe marginea unora dintre cărțile congenerilor săi, se distinge preocuparea autorului de a realiza genealogii literare autohtone, concepute în sens invers, dinspre Generația ’80 înspre literatura secolelor al XIX-lea și XX.
AUTORUL
Gheorghe Crăciun s-a născut pe 8 mai 1950 în comuna Tohanu Vechi, județul Brașov, și s-a stins din viață pe 30 ianuarie 2007. Personalitate marcantă a culturii românești, romancier, teoretician și critic literar, a fost profesor universitar de Teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din Brașov. A publicat romane, studii teoretice, numeroase articole și eseuri, a contribuit la alcătuirea unor lucrări colective cu caracter didactic pentru învățământul preuniversitar. În anul 1990, împreună cu un grup de profesori și intelectuali brașoveni, ia inițiativa înființării unui departament de studii umaniste în cadrul Universității Transilvania, devenit ulterior Facultatea de Litere. Din anul 2014, Editura Polirom a inițiat publicarea integralei operei sale atât apărute deja, cât și a volumelor inedite, rămase în manuscris în arhiva personală.