Prin Lumea scrisă, Martin Puchner se alătură vocilor care au dominat discursul comparatist de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI – Charles Bernheimer, David Damrosch, Haun Saussy, ca să numim doar câteva dintre ele –, care (re)afirmau ideea fundamentală că studiul exclusiv al unei literaturi naționale, strâns legat de istoria națională sau de limba națională, nu (mai) este atractiv și nici relevant.
Fost și actual bursier de succes, profesor de literatură comparată la Harvard, cercetător activ, public speaker, Martin Puchner este editor al The Norton Anthology of World Literature (6 volume, 2012, a treia ediție), The Norton Anthology of Drama (2017), respectiv autor al unor excepționale și influente volume ca Poetry of Revolution: Marx, Manifestos and the Avant-Gardes (2005), Modern Drama (2008), The Drama of Ideas (2014) și The Written World (2017).
Volumul din urmă, tradus în 2018 la Editura Polirom sub titlul Lumea scrisă, de Anacaona Mândrilă-Sonetto, este construit în jurul ideii conform căreia lumea fără literatură – cu sensul primar de literă scrisă – este o lume imposibilă. Puchner o afirmă cu o hotărâre pe care o împărtășesc. Literatura nu este doar importantă, ci cea mai importantă (John Sutherland, We are what we read, „The New York Times“, 2 ianuarie 2018).
Lumea scrisă este povestea literaturii în șaisprezece acte ce refac istoria umanității, a devenirii ei prin scris. Potrivit autorului, planeta noastră a ajuns să semene din ce în ce mai mult cu o hartă configurată de literatură (textele dominante într-o anumită regiune fac posibil acest lucru). Motivul care a făcut posibilă această evoluție este faptul că textele fundamentale au fost folosite de preoți, „care le-au pus la temelia imperiilor și națiunilor“, și de regi, care au contribuit la difuzarea acestor texte, „înțelegând rolul poveștilor în justificarea cuceririlor și în asigurarea coeziunii culturale“.
Puchner folosește ideea de hartă într-un sens diferit decât Franco Moretti de exemplu, care utilizează hărțile literare cu alt scop: afirmarea faptului că literatura poate fi văzută, adică partea invizibilă poate fi făcută vizibilă. Tot la hartă apelează și Mads Rosendahl Thomsen, care afirmă că, în efortul nostru de a citi literatura universală, putem realiza o hartă și să navigăm cu ajutorul ei pentru a înțelege literatura lumii, provocarea majoră fiind modul prin care transformăm complexitatea ei, a literaturii adică, într-un model coerent.
Construcția „canonică“ pe care o întreprinde Puchner ilustrează influența textelor fundamentale care au dobândit în timp autoritate și relevanță, devenind „coduri-sursă pentru culturi întregi, spunându-le oamenilor de unde vin și cum să-și trăiască viața“.
„Suntem ceea ce citim“ e o afirmație care valorizează rolul formator al lecturilor noastre. De aceea, departe de a uniformiza personalități și indivizi, lectura unui set comun de titluri are rolul de a crea un sistem comun de referință, un sistem care este cel mai larg cu putință dacă ne uităm la lista lui Puchner. O listă care nu are în vedere numai valoarea intrinsecă a textului, ci și contextul tehnologic și istoric care îl însoțește. Receptarea și răspândirea sunt alte două elemente (criterii) care determină includerea unui text în canon. De aceea, cele 16 capitole sunt dedicate evidențierii specificității și importanței unor texte sau grupuri de texte considerate a fi fundamentale pentru „cartografia intelectuală și spirituală“ a lumii: de la Iliada lui Homer și Epopeea lui Ghilgameș până la ciclul J.K. Rowling cu al ei Harry Potter, sau poezia lui Derek Walcott, trecând prin Popol Vuh, Don Quijote și Gutenberg, Martin Luther, chiar Marx și Engels, dar și prin Anna Ahmatova și Aleksandr Soljenițîn.
Harta literaturii nu e ușor de desenat
Povestea literaturii nu s-a lăsat ușor scrisă; cea mai mare dificultate în scrierea unei istorii a literaturii a fost „recunoașterea faptului că încă ne aflăm în toiul acestei povești, că ea e în plină desfășurare. Până și ideea unei literaturi universale unitare, a cărei poveste poate fi istorisită, datează de doar două sute de ani. Când a inventat sintagma «literatură universală», Goethe nu știa de scrierea mayașă Popol Vuh, care lâncezea în vreo bibliotecă, nici de Epopeea lui Ghilgameș, îngropată în pământul Mesopotamiei, cum nu știa nici de Povestea lui Genji, necunoscută în afara Japoniei și a Asiei de Est, sau de Sundiata din vestul Africii, care încă nu fusese consemnată în scris. Și, desigur, Goethe n-ar fi putut prezice vreodată că ideea lui de literatură universală îi va inspira pe autorii Manifestului Partidului Comunist. Cu fiecare descoperire din trecut, povestea literaturii continuă să se schimbe“.
Literatura universală rămâne în continuare un concept greu de definit. Orice încercare de definire ar trebui să țină seama de faptul că evoluția istorică a literaturii nu a fost și nu este uniformă pe întreaga suprafață a globului.
Mai mult decât demnă de menționat este Introducerea lui Puchner, în care acesta alege să ilustreze cât de adevărată este propoziția care spune că „literatura nu e doar pentru iubitorii de cărți“, apelând la relatarea unui episod istoric: misiunea Apollo 8 din anul 1968. Atunci, la solicitarea centrului de comandă NASA de a transmite prin intermediul cuvintelor ceea ce aparatul foto nu mai putea înregistra (Răsărit de Pământ fiind cea mai celebră imagine surprinsă pe 24 decembrie 1968), membrii echipajului misiunii Apollo 8 au menționat următoarele:„răsăriturile și apusurile de soare selenare“ (William Anders); „de aici, de sus, vasta solitudine a Lunii inspiră venerație“ (James Lovell); „te face să realizezi ce ai acasă, pe Pământ. Văzut de aici, Pământul e o oază splendidă în imensitatea spațiului“ (James Lovell); „e o existență imensă, însingurată, sinistră, o întindere a nimicului“ (John Borman).
Unul dintre puținii teoreticieni și istorici literari care personalizează canonul
O ilustrare greu de anticipat a încărcăturii poetice a limbajului folosit de niște astronauți despre ale căror lecturi nu știm mai nimic. O imagine inedită a unor astronauți „existențialiști“, deși nu puțini vor fi fiind scepticii care pun sub semnul întrebării originalitatea lor, căci, nu-i așa?, aveau la ei mutările primite în plic…
De asemenea, înainte de a se întoarce pe Pământ, echipajul a dat citire unui fragment din Facerea. I-au răspuns astfel, fără a fi literați sau filosofi, lui Iuri Gagarin, care declarase că nu l-a văzut nicăieri pe Dumnezeu. Gagarin nu avusese cu el în spațiu Manifestul Partidului Comunist, dar disputa ideologică era transparentă. Puchner este convins că: „În spațiul cosmic avea loc o bătălie înverșunată între idei și cărți. Gagarin ajunsese înaintea lui Borman în cosmos, însă Borman se impusese cu ajutorul unui text fundamental plin de forță“.
În încheiere, trebuie recunoscut că Martin Puchner este unul dintre puținii teoreticieni și istorici literari – Harold Bloom manifestă o impetuozitate de factură eminamente intelectuală – care personalizează canonul, experiența personală fiind asumată transparent și până la capăt: „am vizitat locurile despre care am citit“ (Sicilia, Troia, Beirut, Istanbul, Beijing, Jaipur, Mainz etc.), „m-am dus“, „am fost impresionat“, „țineam minte că“ ș.a.m.d. Este important, căci de regulă canoanele sunt impersonale: ele conțin ceea ce trebuie.
Aspectul cel mai important al demersului lui Puchner îl constituie faptul că, cel puțin la prima vedere, nu conduce la elaborarea unei liste normative, cu valoare de autoritate, ci a uneia descriptive. Lumea arată așa cum arată grație textelor fundamentale care au modelat-o să arate așa. Harta desenată de Puchner – la modul cel mai direct cu putință, căci autorul chiar i-a parcurs distanțele, după cum aminteam anterior – are rolul de a te invita să cunoști lumea, prin intermediul punctelor și momentelor literare fixate pe ea. Aceasta e de fapt definiția personală a literaturii universale pe care o dă Martin Puchner: este literatura care face posibilă cunoașterea lumii.