Anti-damblalele lui Radu Cosașu sigur va plăcea cititorilor care îl îndrăgesc pe cel mai „extremist de centru“ autor din spațiul publicistic cultural românesc. Poziționarea aceasta din titlu împotriva damblagirii traduce de fapt rescrierea unui articol din 1998 din „România literară“, scris cu ocazia ediției aniversare de 30 ani de la înființarea periodicului, având titlul original Pentru a alunga ideea de dambla.
Sinceritatea obligă întotdeauna la mărturisiri: îl savurez pe Cosașu mai degrabă ca publicist decât ca scriitor. Găsești în tabletele sale un adecvat dozaj de tandrețe, înțelepciune și de erudiție fără emfază. Nu subiectul contează la Cosașu, cât atitudinea. În egală măsură cronica unui meci de fotbal sau de tenis, a unui film sau a unei emisiuni TV, afirmă posibilități multiple și adevăruri subtil insinuate. Se afirmă răspicat: „Mi-am început cariera de cronicar sportiv, acoperit sub pseudonimul Belphegor, în urmă cu 45 de ani; am o oarecare experienţă, dar, ca de obicei, nu sunt dispus să trag vreo concluzie. Mă feresc de concluzii în toate problemele, inclusiv în sport“.
Am ales să citesc Anti-damblalele lui Radu Cosașu având adânc întipărită în memorie, ceea ce de obicei nu se întâmplă, una dintre întrebările-confesiune din cărțile sale: „Cum de nu înțelegi că a citi înseamnă a trăi?“ (Opere I, „Povești pentru a-mi îmblânzi iubita“). De asemenea, o rezonanță aparte a fost generată de „reproșul“ din Viața ficțiunii după o revoluție, din partea I: „«(…) ai comodități de burghez, nu ești decât un burghez care vrea să trăiască liniștit ca în cărți și filme… Viața frazei, viața adverbului, viața ca în filmele de cinema, altă viață nu cunoști, asta e tot ce știi… ai să mori din amorul tău de cuvinte o să te îngropi cu ele»“.
Mulți afirmă că publicistica lui ar fi mai valoroasă sau egală cu literatura lui. Totuși, majoritatea comentatorilor trec peste textele de dinainte de 1989, dar o evaluare imparțială va trebui să le aibă în vedere. Partea cea mai cuprinzătoare a volumului o reprezintă O dambla în toată puterea cuvântului și e relatarea amănunțită, subiectivă și introspectivă a unei vizite din 1969-1970 la Moscova cu o delegație cu misiunea de a cumpăra filme sovietice produse în 1969. Cu același tâlc care se desprinde deseori la Cosașu: „e greu să fii evreu român“.
O condiție perfect ilustrată și de textul care-l precede pe cel „moscovit“, anume Lucidități de bucureștean universal: evreitatea. Radu Cosașu este evreul autoreflexiv, inteligent și bine cumpănit care, cu calm, dar răspicat, evidențiază „damblaua“ identitară: „Sunt un sintetic, un cetățean al universului care nu-și va renega nici iudaismul, nici bucureștenismul. Fără generalizări și substantive abuziv articulate, aceasta înseamnă că atât mătușilor mele din Tel Aviv, cât și antisemiților din București (mai mulți decât evreii), când le apar antipatic în sinteza mea, le vine pe buze să mă facă, cu o milă până la dispreț, de ironic. Au dreptate, în măsura în care ei nu știu că, după Auschwitz, a fi evreu, antisemit sau anti-antisemit a încetat să mai fie o problemă strict evreiască.
În sumă:
e greu să fii evreu;
e greu să fii român;
e și mai greu să fii
evreu român.“
Acuitatea observației implică întotdeauna umor
În paginile Anti-damblalelor găsim cea mai pertinentă, frumoasă și acceptabilă formulă prin care un scriitor de la noi s-ar putea defini: „nu sunt – la limită – decât un creion care nu-și poate lua pe guma din capătul destinul homenirii și al României, fiindcă nici lumea – ca să fim preciși – nu mă are pe capul ei. Fără un asemenea contract – totul fiind contract – nu se mai poate trăi“ (Cvasipoemul capului personal).
De asemenea, pentru iubitorii de nuanțelor – mă includ fără ezitare și cu onestitate printre ei – Cosașu e cel mai bun prieten și aliat, chiar un confident apropiat: „În loc să mă dezguste fiecare ticălos de care lumea e plină, îi găsesc justificări, scuze. În loc să împart lumea în mizeri și bogați, vin – comod cum sunt la minte și la suflet – cu nuanțe care merg până la cinism“ (Vâna de pe frunte).
Inteligența și ironia se regăsesc permanent în proza și publicistica lui Cosașu. Explicarea ironiei prin prezența obligatorie a inteligenței doar numește una dintre condițiile care o face posibilă. Însă atunci când vine vorba despre o ironie, explicația nu mai e posibilă, și nici admisibilă: „Peste toate, nu suport să explic o ironie. Alaltăieri m-a scos din sărite (dar am tăcut…) unul care-mi cerea să-l lămuresc cum vine aia «o antipatie liniștită» despre care scria Philip Roth. O știam încă de la Sebastian: «Nimic nu-i mai greu decât să explici o ironie… Mai ușor desfaci un atom sau îți faci o valiză… ». La care mi s-a închis telefonul, ca o ușă trântită în nas.
Rămân la opinia că foamea de explicații vine dintr-o gândire leneșă în înțelesuri și lacomă de deșteptăciune“ (Notă informativă și cât de cât explicativă).
Recitirea lui Adam Michnik prin ochii lui Cosașu e probabil, dacă nu necesară, edificatoare, aducând nuanțe necesare în înțelegerea postcomunismului românesc, dar și de aiurea. Firește, acuitatea observației implică, cum am mai sugerat, întotdeauna umor la Cosașu. Citând rețeta decomunizării propusă de Michnik („Există o formă eficientă de decomu-
nizare: alegeri libere. Nu există o altă formă.“), Cosașu punctează admirabil răspunsul societății noastre de după 1989: „Experiența românească: Muzica! Muzica!“ (Adam Michnik și „experiența românească“).
Tematica ideologică anunță finalul cărții
Profesia de credință a unuia dintre cei mai mari iubitori de literatură este mărturisită încă o dată în acest volum și orice cititor ar putea să-și înrămeze următoarele rânduri: „N-am încredere decât într-o singură forță – o să râdeți, literatura! E simplu de ce: toate cărțile bune, nu mai zic de cele direct geniale, au ca rațiune de a fi, dincolo de «mesaj», antimaniheismul. Literatura, mai bine ca filosofia, a dezvăluit fenomenul esențial al vieții pe pământ, în ultimele milenii: confundarea crescândă a minciunii cu adevărul, consecințele asupra luptei dintre bine și rău începând să se vadă, deși unora li se pare că prea lent, din ce în ce mai clar“ (Pe cine nu-l lovește damblaua?).
Speculația istorică nu lipsește nici ea. De exemplu, este relatat un fapt petrecut în decembrie 1989, când în euforia generată de eliberarea celor închiși la Jilava în urma protestelor bucureștene din 21 decembrie 1989, unul dintre personajele istorice anonime ale acelor zile s-a oprit în mijlocul nebuniei – în loc să fugă din închisoare – strigând tare: „Dacă totul e o farsă?“. Ei bine, Cosașu nu mai are dubii și este tranșant într-unul dintre puținele sale momente de acest fel, subliniind: „E întrebarea cea mai inteligentă, cea mai crudă, cea mai dulce, cea mai curată și cea mai murdară, eroică, la căderea unui tiran. Singura care rezistă, de veacuri, indiferent de orânduire“ (Revoluționarul necunoscut).
Tematica ideologică anunță finalul cărții, tipic pentru poziționările lui Cosașu (Coda la zi): marxismului, proletcultismului și dictaturii de ieri i se opun ortodoxismul, anticomunismul și ura de azi. Ura!
Simplu spus, Anti-damblalele reprezintă, folosind una dintre formulele pline de expresivitate ale lui Cosașu, un „potpuriu de rezonabilități“ (O dambla în toată puterea cuvântului).