Ca în fiecare an, UNITER se pregătește pentru decernarea premiilor din teatrul românesc, în cadrul galei sale anuale. Printre nominalizările înaintate de juriul alcătuit din criticii de teatru Monica Andronescu, Oana Borș și Mircea Morariu, chiar la categoria Critică de teatru, se află și numele Oltiței Cîntec. Activitatea care a intrat în atenția juriului este legată de spectacolele ce au avut premiera în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2018. Am profitat de această ocazie pentru a îi lua un scurt interviu Oltiței Cîntec, ca să aflăm mai multe despre
ce înseamnă a fi critic de teatru în România, interviu pe care vă invităm să-l citiți mai jos.
Să începem cu niște definiții, pentru toată lumea: ce este un critic de teatru? Care este menirea lui?
Pfff, începem cu o întrebare grea! Criticul e un martor profesionist al creației teatrale, un arhivist al spectacolului pe care-l comentează, e un filtru de percepție pentru public, o pârghie de echilibrare și orientare, iar înșiruirea ar putea continua. Treburile curente ale unui critic sunt să urmărească producții din zona artelor spectacolului și să le analizeze – în scris, în formule audio sau video, adică e și jurnalist. Dar adesea criticul e și profesor, eu însămi sunt profesor asociat la UNAGE, e și curator de festivaluri, eu însămi am fost, sunt și autor de studii, de cărți, deci „fișa postului“ e destul de complexă. Menirea lui fundamentală e să practice exercițiul evaluativ într-un mod creativ – critica teatrală este un demers creativ, e parte a circuitului teatral, oferind artiștilor și publicului un feedback competent. În ideal, gândirea critică e concomitent evocativă, descriptivă, normativă, reflexivă.
Astăzi, când informația superficială și formatele restrânse par a reține atenția unui public tot mai larg, iar gândirea critică mai puțin, critica teatrală este o zonă dificilă. Ce v-a atras către acest domeniu? De unde ați plecat și unde ați ajuns?
Am avut o înclinație critică încă din copilărie, când mereu identificam fisuri logice în desenele animate. Am spirit de observație, condei ascuțit, îmi displace profund rutina, am o bună capacitate de analiză și de sinteză, am, adică, setul minimal de calități – unii le zic defecte, ha, ha, ha!, așa că hai să le zic însușiri – de bază. Am avut șansa să pot face ce-mi place și asta nu e puțin lucru, am fost și sunt constantă în proiectul meu profesional. Am plecat de la a scrie despre teatru, mi-am găsit vocea – îmi place să cred –, am văzut mii de spectacole, am citit o mulțime de cărți și, cel mai important lucru, am reușit să-mi păstrez puterea de a mă bucura de fiecare spectacol nou pe care îl văd.
Unde am ajuns? Iată, la a treia nominalizare UNITER pentru critică teatrală. Să fiu printre criticii de teatru care au făcut nominalizări la Premiile Europa și la Kyoto Prize in Arts Japonia. N-am avut niciodată curiozitatea să calculez câte sute de mii de km am parcurs pentru a vedea spectacole în România și pe unde am mai ajuns; un prieten îmi zice Speedy Gonzales (că tot am pomenit de desene animate), ar fi fost interesant să-mi știu kilometrajul. E esențial să vezi noutățile, să fii la curent cu ce se petrece în lume, cu ce fac alții, cu ce se scrie. Altfel devii desuet, nu te mai citește publicul, nici artiștii, ești expirat, cum se spune. Am rubrica săptămânală în „Suplimentul de cultură“, o altă rubrică în „Scena.ro“, scriu pentru „Teatrul Azi“, „Observator cultural“ și sunt blogger pentru Adevărul.ro. Colaborez la „Critical Stages“, revista Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT), la „Theatre Times“ (SUA), „Hystrio“ (Italia). Scriu pentru reviste academice („Studia Dramatica“, „Philologica Jassyensia“, „Colocvii teatrale“, „Studii și cercetări de istoria artei“ etc.). Ah, și am un al doilea mandat de președinte al AICT.Ro.
Ce reguli aplicați în abordarea critică, dacă este cazul, sau cum abordați fiecare spectacol despre care scrieți?
Am un canon deontologic personal, nu-mi fac prieteni printre artiști, pentru că apoi nu mai pot fi obiectivă în privința producțiilor lor. Nu citesc cronicile colegilor, decât după ce o scriu pe a mea. Rareori iau notițe în timpul spectacolelor – uneori o fac, dar prefer să le schițez după. Nu mă așez să scriu imediat, o fac cel mai devreme a doua zi, dar nici prea târziu, pentru că văzând alte spectacole, oricât de organizată ți-e mintea, e înțelept să nu lași să treacă prea mult timp. Intru în sala de spectacol fără nici un orizont de așteptare, acord din start toate circumstanțele. Citesc sau recitesc piesa, obligatoriu. Mă interesează mai ales formele noi. Formulele osificate, sterilitatea estetică îmi dau dureri fizice. Serios! Încerc să văd cât mai mult din ce se produce, să urmăresc creațiile a cât mai multor artiști. Ca stil, mă adaptez bine la numărul de semne impus (am scris și cronici de cinci rânduri, dar și studii universitare), îmi plac provocările stilistice. Mă întreb adesea dacă eu aș citi ceea ce am scris și cu ce m-ar îmbogăți asta?
Autocritica criticului: cum v-ați descrie evoluția de-a lungul anilor?
Nu m-am privit retrospectiv, cred ca e mai înțelept să te concentrezi pe ceea ce poți să faci în prezent și mai puțin pe ce ai făcut și oricum nu mai poți schimba. După cum se vede, parcursul meu profesional pare să fie în regulă: sunt artiștii supărați pe mine, unii mă detestă de-a binelea, dar asta e parte din riscurile asumate ale meseriei; sunt creatori care urmăresc ceea ce scriu, sunt spectatori care zic că rândurile mele îi ajută să se orienteze în alegerea titlurilor pe care le văd, am like-uri și comentarii pe Facebook, am urmăritori pe Instagram, organizatorii de festivaluri mă invită, directorii de teatru mă cheamă la premiere, per total pare să fie bine. Sunt un spectator pasionat, cu o expertiză pe care o mențin activă. Nu alerg după vizibilitate, nici după expunere, nu vreau reflectoare asupra mea, nici fan cluburi. Sunt, adică, în parametri de normalitate profesională ajunsă la maturitate.
La final, oferiți-ne o privire din interior, încotro critica teatrală din România?
Am colegi care sunt îngrijorați de viitor, dar eu nu mă număr printre ei. Nu sunt prezicătoare, însă consider că reacțiile critice vor continua să existe, e nevoie de ele. Doar că trebuie să le menținem în culoarea vremurilor, să le enunțăm în forme care stârnesc curiozitatea. Presa print pierde teren, dar există spațiu nelimitat în online, așteaptă să fie colonizat de specialiști. Iar formatele pe care le gândim trebuie să fie vii, să seducă posibilii cititori prin elementele ordonatoare ale discursului critic.