Unul dintre cei mai rebeli oameni de teatru, iconoclast și critic al tuturor conformismelor, personalitate controversată, care și-a șocat nu de puține ori contemporanii prin vederile sale politice, Dario Fo, în ipostaza de romancier, și-a ales ca personaje centrale tot personalități provocatoare, care au sfidat normele, care au șocat, refuzând să joace roluri prestabilite și care au provocat schimbarea.
În Fiica papei, cel dintâi roman al său – publicat în 2014 și primit cu mare entuziasm –, scriitorul recuperează figura Lucreziei Borgia, personaj central al societății renascentiste italiene, protectoare a artelor și constant, fascinant subiect de negociere a relațiilor de putere urmărite de fratele ei, Cesare Borgia. și de tatăl, Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele de Alexandru al VI-lea.
În cel de-al doilea roman, E-un rege nebun în Danemarca, Dario Fo se concentrează asupra figurii controversatului monarh Christian al VII-lea, refăcând prin mijloacele ficțiunii și investigând mereu adevărul cronicilor, istoria societății daneze și a curții regale, într-o epocă marcată de vizionarismul acestui rege considerat nebun pentru insolitul ideilor sale: abolirea torturii și a privilegiilor nobilimii sau garantarea libertății presei, pentru a da numai câteva exemple.
Galeria de portrete incongruente cu vremurile în care au trăit continuă, postum, cu cel al reginei Cristina a Suediei, căreia Dario Fo îi spune povestea, refăcută dintr-o multitudine de surse, în ultima carte pe care a semnat-o: Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei.
Iată cum își începe Dario Fo acest ultim roman, apărut în Italia la șase luni după moartea lui: „Istoria de față este cea a unei «imposibile regine», suverană cultă și rebelă, admirată și detestată, imprevizibilă și curajoasă. O femeie cu totul ieșită din comun, a cărei viață ne-a făcut plăcere s-o povestim în felul nostru, dându-i glas la confluența dintre document și teatru. Am cercetat texte istorice, am studiat portretele ce i-au fost făcute, am citit cronicile epocii, dar am pus la lucru și imaginația, pentru a restitui unicitatea formidabilei sale figuri“.
O apărătoare neabătută a libertăților
Este o introducere pe potriva puterii de fascinație a personajului pe care cartea îl documentează și îl aduce la viață, una susținută de realitatea materialului din care povestea capătă substanță. Într-adevăr, din surse istorice (multe dintre ele ținând de chiar istoria teatrului, pentru care regina Cristina, ca și autorul însuși, a nutrit toată viața o mare pasiune), dar și analizând portrete, scrieri autobiografice și cronici ale vremii, Dario Fo dă viață uneia dintre cele mai sclipitoare și rebele femei din istoria Europei. O femeie care a avut puterea și a renunțat la ea, în numele libertății personale, abdicând în 1654, o femeie cultivată și avidă de discuții filosofice, iubitoare de teatru și literatură, o regină care a renunțat la credința supușilor ei și s-a convertit la catolicism, o apărătoare a artelor, vehement critic al cenzurii și al discriminării, bisexuală decisă să-și trăiască viața după propriile reguli, sfidând orice cutumă constrângătoare. A fost o apărătoare neabătută a libertăților de orice fel și s-a opus, prin tot ce i-a stat în puteri, încălcărilor acestora.
Când lui Molière, cu care a întreținut o corespondență axată pe chestiuni de teatru și arta actorilor, îi este interzis să mai monteze la Paris Don Juan, Cristina, stabilită la Roma după abdicare, încearcă să le garanteze măcar artiștilor aflați sub protecția ei libertatea de a juca după bunul plac: „Cristina trăise acea crimă împotriva libertății de expresie cu o intensă participare și cu furie, într-un moment în care la Roma se aflau laolaltă cei mai importanți artiști italieni. Regina a devenit protectoarea lor și a deschis ușile casei sale, Palazzo Riario, muzicienilor, cântăreților, oamenilor de teatru și mai ales actrițelor și cântărețelor, cărora Papa Inocențiu XI, succesorul lui Clement X, le interzisese să apară pe scenă chiar și în timpul carnavalului“.
Dragostea ei pentru arte și cunoaștere a fost marca cu care și-a însemnat și perioada de domnie în Suedia. Cât timp a fost regină, notează Dario Fo, „Curtea regatului suedez devenise una dintre cele mai rafinate și mai culte din Europa, iar Stockholmul era numit «Atena Nordului»“. A corespondat cu mari gânditori ai vremii ei, cum a fost de pildă Pierre Gassendi, filosof, matematician, astrolog și astronom francez; Blaise Pascal i-a dăruit o mașină de calcul inventată de el, o așa-numită pascalină; iar René Descartes i-a fost oaspete la curte, unde a și murit, pare-se din cauza unei pneumonii agravate de frigul din biblioteca reginei.
O carte scrisă cu bucurie și entuziasm
Posesoare a unei inteligențe refractare la acomodări sterile, pentru a-și exprima liber ideile și viziunile mult avansate în raport cu epoca în care a trăit, dar mai ales pentru a acționa în concordanță cu ele, Cristina a trebuit să facă alegeri dificile, iar ea a ales să trăiască în afara foarte multor contexte normative: în afara rigorilor impuse de monarhia din propria țară, în afara religiei de stat, în afara granițelor Suediei și în afara căsătoriei.
Fragmentul din roman în care, în fața mai marilor curții, regina Cristina refuză instituția căsătoriei merită citat in extenso: „Dar de ce să refuz un soț? vă veți întreba. Cea mai veche lege, redactată de Dumnezeu în persoană, adică Biblia, afirmă că femeia trebuie să-i fie sprijin bărbatului, să asculte fără șovăire, să-i dăruiască fiii de care are nevoie, să țipe în durerile facerii, dar să tacă imediat după. Ei bine, îmi pare rău, dar nu accept. Această lege nu e corectă, e o agresiune josnică împotriva femeii, chiar dacă e recunoscută ca regină“. Va alege să trăiască dincolo de constrângerile acestei legi, să iubească fără să dea nimănui socoteală, femei și bărbați deopotrivă, să poarte haine bărbătești, dacă asta-i dă o mai mare lejeritate, să-și taie pletele, călătorind deghizată sau să se bucure de deliciile spiritului în compania celor mai luminate minți cu care s-a intersectat.
Fără îndoială, ca și în cazul celorlalte personaje istorice în jurul cărora și-a construit romanele, și de această dată, istoria acestei regine rebele este recuperată de Dario Fo cu intenția, mai mult sau mai puțin la vedere, de a demasca viciile puterii și de a le opune povestea formidabilă a unei rebele care a ales să renunțe la propriile privilegii în favoare unei libertăți care nu admite compromisuri. Nimic surprinzător din partea unui autor a cărui muncă subversivă și gândire critică au fost întâmpinate cu cea mai sonoră recunoaștere de care poate avea parte un om de litere: acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, care i-a revenit în 1997.
Ca din întâmplare femeie. Regina Cristina a Suediei este un roman de mici dimensiuni, dar saturat de informații, date și idei, condensate cu urgența unei voci care nu vrea să scape nici un indiciu care ar putea sta mărturie pentru excepționalitatea acestei femei. Și, am putea adăuga, pentru o personalitate care a încorporat și a manifestat, fățiș, multe dintre ideile tari pe care Dario Fo însuși le-a exprimat, în tot ceea ce a făcut. Este și o carte scrisă cu umor, cu o ușurătate care lasă loc pentru o conexiune simplă cu cititorul, o carte scrisă cu bucurie și entuziasm, iar toate acestea alimentează lectura cu tot ce pot oferi mai bun și romanul de idei, și ficțiunea istorică. Un mic regal pentru cele și cei certați cu normele, dar și pentru iubitorii de teatru, istorie și farsă.
Dario Fo, Ca din întâmplare femeie. Regina Cristina a Suediei, traducere din limba italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas Fiction, 2019