„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul , Lenin. Inventatorul totalitarismului, Stéphane Courtois, traducere de Ana Ciucan Țuțuianu care va apărea în curând în colecția Historia a Editurii Polirom.
– Fragment –
Ca majoritatea revoluționarilor, Vladimir a beneficiat de cultul tinerilor devenit o modă în Rusia anilor 1890 – în franceză, am zice azi jeunisme –, modă de altfel criticată de mulți intelectuali liberali. Această tinerime arăta unele calități: „entuziasm și energie, îndrăzneală și exuberanță, generozitate și optimism, idealism, spirit de revoltă, curiozitate intelectuală, gândire elevată“. Dar și gravele defecte ale vârstei sale: „Aroganță și lipsă de experiență, siguranță și credulitate, nerăbdare și implacabilitate, fanatism și lipsă de milă, inflexibilitate și siguranța că fiecărui lucru rău i se poate găsi remediul potrivit“. Și Vladimir nu a întârziat să manifeste această latură întunecată.
Din acest moment, el și-a construit o dublă personalitate, indispensabilă oricărui revoluționar hotărât să facă joc dublu cu puterea și societatea. Pe de o parte, a părut un student ce se liniștise și un fiu de familie nobilă și responsabilă. Obținând în sfârșit, în vara lui 1890, autorizația de a-și relua studiile superioare, s-a înscris la Drept la universitatea din Sankt-Petersburg. Devenise centrul unei rețele familiale care-l admira și care îi era devotată întru totul: mama sa Maria, sora lui mai mare Anna și soțul ei Marc Elizarov, surorile sale mai mici Olga – care studia la Sankt-Petersburg – și Maria Ilicina, fără a-l uita pe fratele său Dmitri, care-și termina studiile secundare. Datorită acestei susțineri, și-a procurat lucrările indispensabile la diverse materii: drept civil, drept penal, procedură și chiar drept ecleziastic și codul poliției. În câteva luni s-a pregătit singur, a învățat pe brânci și a „înghițit“ o enormă cantitate de cunoștințe. În septembrie 1890 s-a dus pentru prima oară la Sankt-Petersburg, pentru a se înscrie, apoi din nou, în aprilie-mai 1891, pentru a-și trece examenele de stat în drept, chiar atunci când Olga, bolnavă de febră tifoidă, a murit aproape sub ochii lui, în mai, la 19 ani. Așa cum moartea fratelui său Aleksandr nu-i perturba concentrarea în timpul examenelor de la sfârșitul studiilor secundare, nici aceea a surorii lui nu l-a împiedicat să promoveze examenele din prima sesiune.
Întors la Samara, și-a petrecut vara pe proprietatea de la Alakaievka și s-a întors în capitală din septembrie până în noiembrie pentru a se prezenta la a doua sesiune. Spre surprinderea generală, a luat proba scrisă cu succes și 13 examene orale cu felicitările juriului. Ceea ce arată clar capacitatea lui intelectuală și voința lui de neclintit atunci când urmărea un scop precis. Și-a luat diploma academică în ianuarie 1892 și și-a început cariera de avocat într-un cabinet din Samara.
Dar, pe când își pregătea examenele care trebuiau să-l familiarizeze cu legile și să-l conducă la apărarea lor, Vladimir se afiliase unui mic grup revoluționar în care era din ce în ce mai activ. Am văzut că acolo a întâlnit-o pe militanta Iaseneva. A avut lungi conversații cu ea, a fost inițiat în partea cea mai radicală a gândirii revoluționare ruse și a decis cu adevărat să-și consacre viața CAUZEI. Dar cauza „lui“ nu se mai înrudea deja cu a celorlalți. El nu mai voia „să-și slujească poporul“, cum proclamau populiștii, ci să slujească teoria marxistă, faimoasa „știință“ anunțată de Rahmetov. Dar, abia revenit la Samara la sfârșitul lui noiembrie, Vladimir a fost confruntat cu un eveniment care a determinat ciocnirea violentă a celor două concepții.
În realitate, în timpul iernii din 1891-1892, o foamete de proporții, ultima din epoca țaristă, a lovit Rusia, de la Urali la Marea Neagră, o suprafață de două ori cât a Franței, la o populație de 36 de milioane de locuitori. Până la sfârșitul lui 1892, aproape 500.000 de persoane, mai ales țărani, au murit de foame și din cauza consecințelor ei obișnuite, holera și tifosul. Motivele imediate ale acestor fenomene erau condițiile meteorologice dezastruoase, care au transformat în catastrofă carențele unei agriculturi arhaice și absența infrastructurii rutiere și feroviare ce ar fi permis aducerea de ajutoare alimentare populației.
Această foamete a provocat o indignare generală în fața neglijenței guvernului care, pe 17 noiembrie 1891, s-a mulțumit să facă apel la populație, cerându-i să formeze organizații de voluntari pentru ajutorarea victimelor. Zemstvele au fost primele care și-au creat rețele de distribuire a hranei și a medicamentelor. Nobili și personalități, printre care Cehov, Tolstoi și prințul Lvov – viitor președinte al primului guvern revoluționar, în martie 1917 –, au format sute de comitete pentru colectarea de bani. Dar Vladimir Ulianov nu numai că a refuzat să participe la ajutorare, ci, dacă e să-l credem pe prietenul său A. Beliakov, „el a avut curajul să declare deschis că foametea avea numeroase consecințe pozitive, ca apariția unui proletariat industrial, acest gropar al orânduirii burgheze. […] Distrugând economia țărănească în urmă, foametea, a explicat el, ne apropie obiectiv de țelul nostru final, socialismul, etapă imediat posterioară capitalismului. Foametea distruge și încrederea nu doar în țar, ci chiar și în Dumnezeu“. Această atitudine corespundea devizei lui Cernîșevski, care afirma „cu cât e mai rău, cu atât mai bine“.
Astfel, la doar 20 de ani, Vladimir avea deja o viziune teleologică și doctrinală asupra societății și a istoriei, o viziune abstractă, ruptă de viață. Marxismul lui de neofit, conceput ca o știință intangibilă, justifica deja în ochii lui o inginerie societală care ar favoriza apariția rapidă a unei clase muncitoare. Totuși, el justifica în același timp o totală lipsă de compasiune și un refuz de a participa la un curent de solidaritate umană și națională între clasele sociale. Asta dacă nu cumva lucrurile stăteau invers: șocurile psihologice familiale succesive pe care le suferise, ura lui împotriva țarismului nu l-ar fi împins să-și legitimeze respingerea umilirii și voința de răzbunare printr-un demers „rațional“ bazat pe o teorie, apoi pe o doctrină a „necesității istorice“?
AUTORUL
Stéphane Courtois (n. 1947) este istoric, director de cercetări la CNRS. S-a specializat în comunismul francez și internațional și în totalitarism. De același autor la Editura Polirom: Dicționarul comunismului (coord., 2008) și Comunism și totalitarism (2011).
CARTEA
Contrar tendinței larg răspândite de a-l reabilita pe Lenin pentru a-l covârși cu acuzații pe Stalin, Courtois arată că Vladimir Ilici Ulianov a dorit, a conceput și apoi a instaurat o dictatură ideologică nemiloasă, inventând conceptele și instrumentele totalitarismului de tip comunist. Lenin se distinge de ceilalți adversari interni ai țarismului, opunându-se nu doar liberalilor și democraților, ci și tuturor curentelor socialiste, pe care le critică fără cruțare în scrierile și discursurile sale. Ajutat de o forță de convingere neobișnuită, el alege să se sprijine pe o minoritate de revoluționari de profesie, și nu pe mase. Va reuși astfel să pregătească în umbră luarea puterii în Rusia. În cele din urmă o va acapara în octombrie 1917, pentru a o extinde ulterior printr-o recurgere sistematică la violență îmbinată cu un oportunism politic rar întâlnit.