Cea mai completa a fost in seara spectacolului Tartuffe, pus in scena de Stary Teatr (Cracovia), la care am uitat sa-mi iau casti cu traducerea in romana. A rezultat o combinatie de salon stil Ludovic al XVI-lea, limba polona, Moliere indracit si frinturi de maghiara din subtitrare. Dincolo de neseriozitatea observatiilor mele, trebuie precizat, la modul cel mai responsabil, ca miercuri, 5 decembrie, Ministerul Culturii a lansat in cadrul festivalului Anul european al dialogului intercultural – 2008, iar actritei Magda Stief i s-a acordat titlul de membru onorific al Teatrului Maghiar, din a carei trupa a facut multa vreme parte.
Desi mai toate spectacolele si-au motivat prezenta in festival prin calitatea lor (nu numai prin provenienta dintr-un spatiu geografic anume, pentru a asigura „diversitatea”), tot piesele teatrului gazda au fost cele mai impresionante, facindu-ma sa ma intreb daca nu cumva trupa maghiara e, in prezent, cea mai buna din tara. Mai intii de toate, Vinerea lunga, in regia lui Tompa Gabor, pe un text de Visky Andras (adaptare a romanului Kadis pentru copilul nenascut de Imre Kertesz): un spectacol foarte puternic, o combinatie halucinanta de imagine, muzica si text, o litanie indurerata a identitatii evreiesti si a destinului sau in secolul XX (efectul dramatic a fost sporit si de traducerea in romana din casti, soptita de o voce feminina, aproape ritualic si nelinistitor). Apoi Gianni Schicchi (opera lui Puccini) pusa in scena de Silviu Purcarete, cu aceeasi trupa de actori deveniti acum si cintareti, uneori straluciti, de opera. Opulent si plin de ireverenta si autoironie, Gianni Schicchi coboara direct din burlescul si fantezia mai vechii Cumnate a lui Pantagruel.
Unchiul Vania si Woyzeck – doua spectacole la care biletele s-au epuizat
Celelalte spectacole romanesti au fost mai degraba dezamagiri. Operei de trei parale a lui Brecht, in regia lui Victor Ioan Frunza (Teatrul German de Stat, Timisoara), i-a lipsit ritmul, iar actorii au parut inca de la inceput epuizati de propriile cintece si replici. Iar Pescarusul pus de Andrei Serban cu trupa teatrului din Sibiu a fost doar comme il faut (da, stim deja, ar trebui ca la piesele lui Cehov sa ridem mai mult), salvindu-l cuplul Sorin – Dorn (Marian Ralea si Cornel Raileanu), omul-care-a-vrut si omul-care-nu-mai-vrea-nimic, unul frustrat, celalalt cinic (vorba unei prietene de-ale mele, cind joaca Marian Ralea, si obiectele din jurul lui incep sa joace; sa fi vazut ce faceau bastonul sau lingurita in jurul lui!). Din pacate, Unchiul Vania, tot in regia lui Serban, si Woyzeck (regizat de Maniutiu) au fost doua spectacole la care biletele s-au epuizat foarte repede si la care n-am mai ajuns.
Neuitind sa amintesc si piesele straine, mentionez mai ales suprarealistul si fellinianul O sa-mi amintesc de voi toti (Teatro de la Abadia, Madrid) si foarte poeticul si surprinzatorul La Cuisine (Theatre Tattoo, Toulouse). Pina la urma, Festivalul Interferente a fost, fara sa fortez lucrurile in nici un fel, o bucurie pentru orice individ, membru in selectul club al procentului de 2%, adica al romanilor-spectatori de teatru.