Lucru care m-a umplut de respect (Clubul 8 reprezenta o „concurenta” de invidiat, cu nume in urbe), dar si de bucuria ca, uite, domnule, am reusit sa „le” atragem atentia.
N-a durat mult ca sa ne amestecam destinele, intelegind iute ca sintem inhamati la aceeasi patima nesfirsita pentru scrisul de carti. Pe-atunci Dan era poet si nici eu insumi nu ma simteam mai bine. Ca prozatori, am crescut cumva impreuna (cu tara). Cred ca in Clubul 8 am citit una dintre primele mele proze. Apoi am debutat impreuna, la o diferenta de citeva luni, cu doua volume de povestiri, in aceeasi colectie (intitulata pompos „Noua literatura”), la aceeasi editura de buzunar – Outopos.
Desi intre timp ne-am mai vazut si am vorbit pe fuga pe strazile si coridoarele aceluiasi oras sau ne-am urmarit prin presa noastra mai mult sau mai putin culturala, ne-am imprietenit cu adevarat abia prin 2004, in momentul in care lui i-a aparut in „Ego. Proza”, la Polirom, Raiul gainilor, iar eu aveam inscrisa pe fisa postului atributia de a-i promova romanul (ca sa nu mai zic ca mi-a facut si o deosebita placere, apreciindu-i cartea). Poate ca abia incepind de atunci ne-am dat seama ca vorbim aceeasi limba, ca impartasim aceleasi principii sanatoase, care nu tin de un spirit de gasca, ci de un soi de fratie in cel mai uman sens posibil.
Isi iubeste personajele
De obicei, ii consider prieteni doar pe oamenii alaturi de care ma pot imagina mergind la razboi. Dan Lungu e unul dintre acestia. Mi-l pot imagina facindu-ma sa rid de ma dor coastele in timp ce stam, sub bombe, pe fundul unui transeu, cum la fel de bine am increderea ca – asemenea unui brav soldat din trupele SEAL – nu m-ar lasa la nevoie in urma, in cazul in care as fi cazut undeva in spatele frontului. Si nu vorbesc aici de literatura.
Daca e sa zic de literatura, apreciez la Dan curajul de a scrie povesti aparent simple, fara fandoseli stilistice. In calitate de cititor al cartilor sale, nu ma simt pacalit de tot felul de „prajituri” estetice, care dincolo de ornamentele ochioase, iti lasa intr-un final gustul amar al aditivilor. Imi da impresia ca isi iubeste personajele – ca nu le judeca, ci doar le lasa sa traiasca liber, printre rinduri – si sentimentul reconfortant ca oamenii, pina la urma, sint buni. Doar lumea ii strica.
Pentru incheiere, hai sa zic si doua lucruri care ma enerveaza la Dan: durerea la basca pe care o afiseaza atunci cind zboara cu avionul (am mai scris despre cum motaie plictisit, ca un navetist pe ruta Pascani-Iasi, in timp ce eu tremur de emotie mai ceva decit aripile avionului intrat intr-o zona de turbulenta) si felul sau de a fi fumator numai lunea sau joia, la jumatatea lui aprilie sau la sfirsitul lui septembrie, pe scurt, doar cind are chef, in rest pastrindu-si plaminii nealterati.