Rachel Wells este o fată inteligentă și muncitoare. A terminat Oxfordul și ar vrea să devină scriitoare. A și publicat, de altfel, o serie de povestiri când era în primul an de facultate, iar una din profesoarele ei de acolo, Laura, le-a citit și i-a spus că are talent și „să dea înainte cu scrisul“. Problema e că nu prea a avut vreme pentru asta, deși acum ar putea încerca să-și reia îndeletnicirea, mai ales că i s-au întâmplat atâtea lucruri în ultima vreme, lucruri care ar merita consemnate undeva.
Alison Doubleday este prietena din copilărie a lui Rachel. Acum nu-și mai vorbesc. De când a făcut greșeala să i se destăinuie lui Rachel că e gay, iar Rachel i-a răsplătit sinceritatea cu ironie și chiar cu o doză consistentă de cruzime, a început s-o evite. A mai fost și problema ei cu piciorul, că au trebuit să i-l amputeze în cele din urmă și acum are proteză, dar și cu mama ei, Val, destul de cunoscută cândva, aproape o vedetă de muzică pop, ce mai, dar care acum, că nu mai are loc de muncă, a trebuit să accepte o invitație la un reality show tocmai în jungla australiană, unde este umilită în fiecare zi de producători, ca să nu mai vorbim de ce scriu internauții despre ea pe Twitter și peste tot unde li se permite.
Laura este văduvă. Pe vremuri s-ar fi putut considera norocoasă. De fapt, chiar se considera. Avea un soț inteligent și capabil, universitar ca și ea, și de curând își cumpăraseră o casă într-un sătuc pitoresc, nu departe de Oxford, unde mai pui că Laura rămăsese însărcinată. Carieră și familie, ce-și putea dori mai mult? În ultima vreme însă, soțul ei devenise preocupat, mult prea preocupat s-ar putea spune, de un film german pe care îl văzuse la televizor în copilărie, al cărui titlu, Grădina de cristal, nici măcar nu-l cunoștea la vremea aceea, îl aflase abia recent, ca adult, dar care îl fascinase într-o asemenea măsură încât devenise obsedat de el, dorindu-și să-l mai vadă măcar o dată. Culmea, într-un final chiar reușește să dea de film, opera unui evreu german emigrat în America, dar tocmai acest moment este cel care îi aduce prematurul sfârșit.
Livia este româncă, vine din București, unde a terminat Conservatorul, însă de cinci ani trăiește la Londra, câștigându-și traiul nu din muzică, ci din plimbarea câinilor bogătașilor din Chelsea și Kensington, o activitate care, de altfel, îi face plăcere.
Sir Gilbert Gunn este unul din acești bogătași cu câine. De fapt, câinele e al întregii familii, care însumează o soție, Madiana, fost top-model într-o țară satelit a fostei URSS, două fetițe cam de zece ani și un băiat mai mare, Lucas, dintr-o căsătorie anterioară. Inițial, Rachel a fost angajată să se ocupe de educația băiatului, nu în sensul tradițional al termenului, în sensul ăsta educația și-o ia de la Eaton, ci în acela de a avea pe cineva lângă el care să-l învețe să fie „o persoană normală“. Sir Gilbert se teme că, obișnuit să trăiască în bula avantajelor de tot felul, băiatul său de șaptesprezece ani pur și simplu nu știe să se poarte normal, Rachel urmând să-l învețe „să deschidă gura fără să dea impresia că lumea îi aparține, cu tot ce e în ea“. Ulterior Rachel se va concentra mai degrabă asupra educației fetelor (care sunt convinse că singura explicație pentru care cineva poate să plângă este pentru că e slab), dar își va concentra atenția, ar fi aproape imposibil să n-o facă, și asupra gropii uriașe, înspăimântătoare, care se cască în grădina casei din Londra a familiei Gunn.
Nathan Pilbeam este un polițist cu carte. El consideră că „fiecare delict trebuie analizat într-un context social, politic și cultural“, ceea ce presupune ca investigatorul, polițistul modern adică, să fie familiarizat cu (și adaptat la) cele mai diverse curente ale gândirii contemporane. Colegii îl consideră excentric și i-au pus și-o poreclă, „Nate al națiunii și noțiunii“, ceea ce nu înseamnă că nu îl și invidiază puțin, dat fiind faptul că, servindu-se de amplele și variatele sale cunoștințe socio-umane, a reușit rezolvarea mai multor cazuri la nici 24 de ani.
Josephine Winshaw-Eaves este fiica lui Sir Peter Eves, editor de ziar, permanent agasat de ceva și furios pe cineva, și a lui Hillary Winshaw, patroană de televiziune și ziaristă, ucisă în 1991, când Josephine avea doar un an. Dornică să calce pe urmele părinților (adică să fie o scârbă) și să se facă remarcată de tatăl ei care oricum pare că a ignorat-o toată viața, Josephine nu va ezita să-și folosească „talentele“ jurnalistice pentru a face cât mai mult rău celor din jurul ei.
Un roman captivant și plin de umor
Acestea sunt câteva din personajele care populează romanul lui Jonathan Coe, o nouă satiră adusă societății britanice contemporane, cum Ce hăcuială!, de la care se revendică ca stil, dar și ca un fel de continuare, s-a concentrat pe perioada lui Margaret Thatcher. Preocupat, ca majoritatea scriitorilor englezi de la Swift încoace, de sistemul de clasă britanic, de diferențele frapante care există între bogați și săraci, Coe nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume: bogații sunt plicticoși, aroganți, egoiști și adesea nu au ce face cu banii decât să-i risipească pe proiecte aberante, cum ar fi cel gândit de Lady Gunn, care vrea să-și extindă casa pe verticală, dar nu în înălțime (pentru că legile îi interzic), ci în adâncime, angajând o echipă de constructori (condusă la un moment dat de un român pe nume Dumitru) care să sape nu mai puțin de 11 niveluri sub pământ (iată una din cele câteva înțelegeri ale titlului cărții) pentru a instala acolo un garaj, o sală de cinema, o pistă de popice, multe camere de locuit, precum și piesa de rezistență, o piscină cu trambulină și mulți palmieri de jur împrejur.
Toate astea poate cu banii pe care, aflăm la un moment dat, soțul ei, ajutat de alți oameni bogați, evită să-i dea Fiscului, în timp ce săracii sunt trimiși la închisoare dacă nu declară un venit suplimentar de 900 de lire (cazul lui Alison, deconspirată de „ziarista“ Josephine), ignorați de sistemul public de sănătate care refuză să le plătească tratamente inovatoare împotriva cancerului, pentru simplul fapt că tratamentele sunt prea scumpe, iar ei prea bătrâni și nu merită efortul (cazul bunicului lui Rachel), sau forțați să se hrănească de la banca de alimente și să îndure frigul din apartament pentru că au fost disponibilizați și trebuie să facă economie (cazul lui Val, fosta cântăreață).
Gotic pe alocuri, alunecând ușor înspre fantastic, Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie este în primul rând un roman care se revendică de la înaintași, ceea ce-l face, altfel spus, extrem de intertextual, înțesat cu referințe literare și cinematografice (Ușa din perete a lui H.G. Wells este invocată, nostalgic și ironic, în repetate rânduri, precum și o serie de filme din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut, cum ar fi, Orphée, Dead of Night, Raw Meat, Psycho și nu în ultimul rând What a Carve Up, ultimul fiind, de altfel, și sursa titlului romanului satiric scris de Jonathan Coe în 1994). În egală măsură, romanul este și metaficțional, pentru că ne vorbește voalat și nu prea despre scris și facerea de literatură, dar – poate cel mai important – este un roman captivant și plin de umor, în pofida gravității situațiilor pe care le semnalează.
De altfel, chestiunea umorului și a utilității acestuia în detensionarea conflictelor sociale este adusă în discuție și în carte, atunci când un personaj care va fi prins de polițistul Nathan Pilbeam începe să ucidă un număr de comedianți din Londra pentru simpla lor „vină“ de a fi înăbușit, chipurile, furia și frustrarea socială, făcându-i pe oameni să râdă. Cam asta face în fond și romanul, ne provoacă să râdem, dar fără a ne da vreodată de înțeles că râsul ar fi incompatibil cu indignarea, revolta sau chiar luarea de atitudine, mai ales că râsul pe care ni-l propune Coe este adesea unul amar. Și care nu ne scutește, așa cum sugerează și titlul, de a o lua, într-o zi, razna.
Jonathan Coe. Numărul 11 sau Mărturii despre nebunie, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Polirom, 2019