„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Blasfemie. Condamnată la moarte pentru un pahar de apă, de Asia Bibi împreună cu Anne-Isabelle Tollet, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Auzim deseori despre creștini masacrați de musulmani. Cum aș putea să uit ce s-a petrecut la 50 de kilometri de aici, la Gojra? Toată lumea a vorbit. Chiar și oamenii din sat care nu sunt creștini au fost șocați de povestea aceea îngrozitoare.
După explicațiile care s-au primit aici, o mulțime de musulmani furioși a invadat satul Korian și a distrus sute de case ale unor familii creștine care trăiau grupate. Musulmanii cuprinși de furie spuneau că acei creștini profanaseră Coranul, smulgând pagini din cartea sfântă și călcându-le apoi în picioare la ieșirea din biserică, după celebrarea unei căsătorii. Mie și lui Ashiq ne-a venit greu să credem. Creștinii de-aici nu se comportă provocator față de islam, mai ales după ce au celebrat o căsătorie în casa Domnului. Musulmanii furioși nu s-au mulțumit doar cu atât: după două zile, au spus în tot cantonul cum creștinii insultaseră Coranul. Atunci, ca să se răzbune, sute și sute de musulmani înverșunați, cu o furie turbată, după spusele vânzătoarei de la băcănie, au atacat marea colonie creștină de la Gojra. Au semănat teroare pretutindeni, distrugând totul în cale, cu bare de fier, inclusiv biserici protestante. La știrile locale s-a spus că poliția n-a reacționat și chiar i-a lăsat pe ucigași să-și facă de cap când au început să dea foc. Tot ce putea să ardă s-a făcut scrum, nu numai casele: zece creștini au fost arși de vii în casele lor, printre care trei femei și trei copii surprinși de incendiu. Au murit în chinuri cumplite. Ascultând relatarea acestei nebunii ucigașe, mă înfiorasem toată. Mă agățasem de brațul lui Ashiq.
— Crezi că s-ar putea să ni se întâmple la fel și nouă?
— Sigur că nu, nu-ți face griji. Vezi bine că aici oamenii nu ne vor răul, îmi răspunsese el pe un ton plin de siguranță.
Totuși, simțeam o anumită teamă, pe lângă tristețea și solidaritatea față de toți acei creștini care se pomeniseră așa, fără motiv, cât ai clipi, aruncați într-un adevărat iad.
Acea întâmplare cumplită era cunoscută de toată lumea. Chiar și președintele Pakistanului spusese că nu era bine să fie atacate așa minoritățile religioase. Din colonia creștină rămăsese doar un morman de cenușă, iar creștinii, care erau deja foarte săraci, nu mai aveau chiar nimic.
Șocați și traumatizați de această poveste, eu, Ashiq și copiii eram de atunci și mai atenți să nu ieșim în evidență. De exemplu, când mă aflu în sat și aud muezinul, fac întotdeauna gestul de a-mi pune dupatta pe cap cum se cuvine, ca să-mi acopăr bine părul și să arăt că, deși sunt creștină, respect religia vecinilor mei musulmani. În timpul Ramadanului, viața se schimbă și pentru noi. Nu mâncăm și nu bem în cursul zilei în afara casei. Ne ascundem ca să nu-i enervăm pe musulmani, care sunt deja foarte prost dispuși în acea perioadă. Își pierde surâsul chiar și vânzătoarea de la băcănie, foarte amabilă de obicei. Eu și Ashiq îi înțelegem pe musulmani. E foarte greu să nu bei nimic când sunt 40°C. Practic, timp de două luni, viața se derulează cu încetinitorul. Sătenii sunt obosiți pentru că nu mănâncă în cursul zilei, sunt copleșiți de căldură și n-au voie nici să aibă relații sexuale. Deseori, după-amiaza, mai degrabă dorm decât muncesc. Satul pare închis, nu e nimeni pe ulițe. Dughenele își ridică obloanele de fier doar după apusul soarelui, la iftar. Atunci, sătenii își recapătă zâmbetul, pregătesc mâncare din belșug și se invită unii pe alții să lase ajunatul. Noi n-am fost niciodată invitați, dar e normal, fiindcă suntem creștini. Această perioadă a Ramadanului este mai grea pentru Ashiq decât pentru mine, pentru că-i place să fumeze când lucrează la cărămidărie. Dar, ca să nu-și provoace colegii, care n-au voie să fumeze în cursul zilei, se abține.
Stau în continuare în pat și mă gândesc la femeile care mi-au reproșat în ajun că le-am vorbit de rău religia. E atât de nedrept! Nu le-am criticat credința. Dar, în loc să las capul în jos și să nu zic nimic, cum se presupune că trebuie să facă creștinii în orice împrejurare, am răspuns la provocarea lor întrebându-le de ce aș fi eu cea care ar trebui să se convertească. E deja prea mult pentru o creștină care trăiește aici.
Când eram mică, mama îmi explicase că eram numiți „paria“ pentru că suntem descendenții unor hinduși din casta de jos convertiți la creștinism după independența Pakistanului. Nu știu cum trăiesc creștinii în alte părți, dar în Pakistan, când ești creștin, te simți puțin orfan în propria-ți țară. Chiar dacă guvernul ne acordă aceleași drepturi ca la toată lumea, societatea nu ne acceptă întotdeauna.
Acasă nu avem nici cruce, nici icoana Sfintei Fecioare, ci o Biblie mică ascunsă sub saltea. Nu știu să citesc, nici Ashiq, dar această Biblie e parcă mica noastră comoară, e întipărită în noi.
CARTEA
14 iunie 2009. Un câmp din Punjab. Patru femei trudesc la strânsul recoltei pe o căldură înăbușitoare. Una din ele, Asia Bibi, pleacă la fântâna cea mai apropiată să aducă apă pentru tovarășele ei de muncă. Face însă greșeala să-și astâmpere ea setea mai întâi și e acuzată că a întinat apa fântânii, rezervată musulmanelor. Asia este creștină. În disputa care izbucnește, e învinuită de blasfemie. În Pakistan, așa ceva înseamnă condamnarea la moarte. Aproape linșată de o mulțime furioasă, este aruncată în temniță, iar după un an primește sentința: execuție prin spânzurare. Guvernatorul musulman al Punjabului și ministrul creștin al Minorităților din Pakistan încearcă să-i vină în ajutor, însă amândoi sunt asasinați de fanaticii religioși. Cu asistența unei jurnaliste franceze, Asia scrie din închisoare această carte în care își descrie calvarul. În scurt timp, ea devine un simbol pentru toți cei care luptă în întreaga lume împotriva violențelor comise în numele religiei. În 2018, după opt ani de detenție, este în sfârșit eliberată.
AUTOARELE
ASIA BIBI s-a născut în 1971 în Ittan Wali, Pakistan. Acuzată de blasfemie față de islam în 2009, a fost întemnițată și condamnată la moarte. După o lungă luptă în justiție, a fost achitată în 2018. Cazul său a generat în Pakistan o vie polemică în jurul legii contra blasfemiei din 1986 și mari tensiuni între islamiști și autorități. În prezent, Asia Bibi trăiește împreună cu familia ei în Canada.
ANNE-ISABELLE TOLLET (n. 1974) este o jurnalistă franceză, specializată în reportaje din zonele sensibile ale lumii, precum Kosovo, Afganistan și Pakistan. În prezent este redactor-șef al canalului de televiziune CNews.