Să reluăm lucrurile, după prima și a doua parte.
La Sibiu l-am cunoscut pe nea Vasile, pensionarul-bun-la-toate de la cazare, cu care ne-am mai întins noaptea la taclale. De la el am aflat multe necunoscute mie: că Iohannis a fost cel mai bun primar, el a făcut totul în Sibiu; în egală măsură, că nimeni nu îl va mai vota vreodată; că oltenii sunt ticăloși, că argeșenii fură locurile de muncă din oraș, că clujenii se cred prea mari, că bucureștenii sunt bucureșteni, că bănățenii nu știu nimic, dar din cauza lor nu poți să mai ajungi nici până la Cristian, că la Cisnădie nici nu ai unde parca din cauza veneticilor de peste tot. A fost o discuție mai instructivă decât pare.
Și a venit momentul în care m-a întrebat nea Vasile „da’ mata din ce trăiești, fecior?“. I-am oferit răspunsul standard: din presă. Chiar dacă era noapte, o umbră i s-a așternut pe chip și a adăstat acolo câteva momente. Apoi i-au sticlit ochii, bucuros că a rezolvat dilema ce-l frământa: „A, de aia hidraulică!“. O umbră mi se așternu pe chip și am lăsat-o acolo.
Somn și de la capăt
A doua zi, vorba vestitului Tom Macaragiul, petrecerea continuă. Un nou line-up, o nouă zi plină cu de toate, cu urechile desfundate și gata să continuăm. O nouă zi, alte patru trupe. De astă dată, capul de afiș e Opeth, aflat a doua oară în vizită la Sibiu. Dar nici cu restul numelor nu are cum să-ți fie rușine. De altfel, am impresia că la Madrugada, chiar și la Alcest, publicul a fost mai numeros decât în prima zi de ARTmania. Cât despre Opeth, acolo e un capitol aparte.
Dar să nu ne grăbim, că tot ajungem la final.
Încep prin a recunoaște, mea culpa, că nu am fost prea atent la ce au cântat cei de la Möbius. Ce pot spune e că la ora 19 sunetul era puțin prea înăbușitor, rostogolindu-se ca un prohod metal, sub un soare care nu ajuta cu nimic singurul riff care răzbătea până la urechile mele, iar și iar și iar.
Și din acel moment a început spectacolul. Despre Alcest nu știam foarte multe, mai ascultasem cu o plăcere rezonabilă, dar fără să mă fi atins tare mult. Între timp aflasem că primul live ar fi fost în România. Ce pot spune cu mâna pe inimă este că mi-e clar acum că Alcest merită mai multă atenție. Bateria a fost cea care aici și acum m-a surprins foarte plăcut, alternând între bătăi înfuriate ce trimit către metale mai extreme și pasaje de mângâiere, dublate de regimul infinitezimal al ritmului susținut de post-rock. De fapt, toată treaba făcută la îmbinarea dintre Piața Mare și seară de francezii ăștia cu plete și nasuri lungi a fost pentru mine cea mai plăcută noutate din tot ce a fost la festival. Sunetul lor a fost cel care a aruncat toată populația în stază, oferind pieței un amestec de melancolie a unei frumuseți ce a pregătit perfect momentul următor. Cel numit Madrugada.
Madrugada și melancolia au mers mână în mână dincolo de orice categorisire. Blues elegant, la propriu și la figurat, pus și repus în vechi și noi forme: la zece ani de la despărțire, cu un tonus pe care nu știu cum să-l descriu altfel decât vag britanic, maturat parcă pentru a se regăsi la Sibiu. A fost pentru mine deasupra a ceea ce mi-au transmis titanicii de la Dream Theater și a fost momentul în care la Majesty m-am trezit cu lacrimi pe obraz. Da, a fost frumos. Fără nici o legătură directă (dincolo de faptul că sunt ambele seturi de protagoniști sunt norvegieni), mi-a evocat filmul I Remember Mama, un recital în alb și negru al unei imigrări, numai că aici nu este una fizică, ci o imigrare din suflet în suflet. Dacă atunci și acolo s-ar fi încheiat ARTmania, cu tamburina care completa bateria și chitara care ciupea coardă cu coardă din mine, atunci totul ar fi fost deja foarte bine.
Dar viața asta nu e făcută să fie bine. Și, într-un ciudat acces de entuziasm, viața a trecut la the grand finale. Id est Opeth.
Și se făcu lumină
Țin minte și acum când am dat peste acești indivizi care se ascund după denumirea de Opeth. Mulți din preajma mea îi ascultau pe suedezii din trupa cu numele luat de la fenicianul Oraș al Lunii, dar eu treceam prin perioada în care divorțasem de death și black. Abia prin 2003 i-am reprimit în viața mea, când Åkerfeldt și-a început colaborarea cu Steven Wilson, odată cu albumul Damnation.
De atunci, au insistat oamenii ăștia să tot revină în viața mea. Și evident că a sosit și momentul în care am revenit la părțile mai heavy, urmărindu-l pe Mikael la fel de interesat pe partea de armonii complexe cât și pe cea de growl.
Iar surpriza bine-venită a fost la concertul Opeth că growling-ul a fost exact ce trebuia, ca în vremurile bune, cum s-ar spune. Totodată, am apreciat curajul și dezinvoltura lui Åkerfeldt de a apărea pe scenă cu o mustață care l-ar fi făcut invidios pe Sean Connery. În 1974.
Deschisă cu Sorceress de pe albumul eponim (și pentru mine una dintre puținele piese cu adevărat bune de pe el), prestația celor de la Opeth a arătat extrem de clar de la primele acorduri că reprezintă vârful actualei ediții ARTmania. În lupta cu Dream Theater pentru sufletul publicului, Opeth a câștigat detașat. Motivele sunt multe, dar realitatea este una singură: Opeth a fost punctul culminant al acelor zile.
Live-ul a sunat aproape a înregistrare de studio, cu vocile lui Åkerfeldt și Åkesson, pe partea de dublaj și de voci pe spate. Relaxați, cel puțin în aparență, suedezii au oferit un spectacol centrat cu adevărat pe public, nu doar omogen – deși s-au jucat cu piese de pe diverse albume și din diverse perioade –, ci și, dacă e să-mi scuzați vorba, aproape osmotic. Publicul a fost cel mai în măsură să resimtă asta, ceea ce a provocat cumva și (falsa) mirare a solistului, pornind de faptul că cei prezenți le știau versurile. Și mai ales a fost constatarea pe care a făcut-o, din nou, mimând uimirea, că oamenii chiar se bucură să-i vadă și să-i asculte.
„Hard to love“ și-a caracterizat Åkerfeldt trupa, dar e greu de zis în ce măsură chiar crede asta sau asistăm la o altă mostră de umor specific lui. Oricum, ritualurile sale de a sparge gheața dintre trupă și public sunt cunoscute. Aici intră, în cazul de față, scurta discuție legată de măiestrie și tehnică vizându-i pe cei de la Dream Theater.
Sau să nu uităm de povestea omului cu toporul care, deranjat de muzică la un concert anterior, a făcut un pustiu de bine și i-a pus capăt, răzbunându-se pe sonorizare. Autoironic în cel mai înalt grad, clovn care reușește cumva să lege dramatismul din death de cel din progresiv, Mikael Åkerfeldt a condus publicul în fiecare moment exact unde și-a dorit. Și a fost bine.
Rezultatele au fost foarte vizibile și pe măsură: de la mic la mare, toți cei aflați în Piața Mare, ba am convingerea că și cei din preajmă, s-au legănat, au îngânat și au cântat alături de Opeth.
Ghost of Perdition, cu growling de death metal făcut cum trebuie, Deliverance, In My Time of Need și mai ales (pentru mine) Heir Apparent au făcut să se cutremure pereții clădirilor din preajmă. Din păcate, la unele am pierdut circa o treime din claritatea sunetului – și care a fost unul dintre atuurile concertului – deoarece îmi pierdusem din auzul urechii stângi din cauza țipetelor fanelor de lângă mine. Mulțumesc, Magda! (Am avut nevoie de două beri pentru a-mi reveni auzul la cote normale.) Însă chiar și așa, a fost în mod clar cel mai reușit moment al ARTmania.
Virtuozitate și empatie, ambele s-au împletit și cu un simț al publicului de invidiat, pentru a rezulta ceea ce nu se poate numi altfel decât o experiență. Headbanging, promisiunea că Opeth va învăța piesele de pe In cauda venenum, albumul pe care îl lansează la finele lui septembrie, și mulțumirea pe care o ai după încheierea concertului fac ca totul să te ducă spre un gând: când ne vedem data viitoare?
TL;DR
Organizare ca la carte, de la sunet la strânsul gunoaielor; nume diverse, amestecate cu meșteșug, care au oferit fiecărui participant ce căuta și mult mai mult decât atât; prețuri decente, condiții bune întru totul; oameni faini. Și cu asta rămâi. Cu amintirea concertelor și cu oamenii pe care îi găsești sau regăsești. Un bob zăbavă și ne revedem!
Prima parte a materialului poate fi găsită aici.
Cea de-a doua parte poate fi găsită aici.
2 comentarii
Cam penibil (Radu, fan prog rock).
Din păcate Madrugada nu a cântat Honey Bee.