„Joaca unor oameni mari cu culorile“, spune scenografa Simona Pădurețu, dar nimic nu e luat în joacă în cel de-al cincilea lungmetraj de ficțiune al lui Corneliu Porumboiu, cea mai originală voce a cinematografiei române actuale. Porumboiu se apropie mai mult de public și nu se joacă doar cu culorile, ci și cu stilurile cinematografice, iar joaca lui stratificată poate fi savurată și de spectatorii ocazionali, și de cinefilii puri și duri.
După premiera lăudată din Competiția Festivalului de la Cannes, La Gomera (The Whistlers în engleză) a fost vândut în toate teritoriile din lume și a fost ales să reprezinte România în cursa pentru nominalizările la Oscarul pentru cel mai bun film internațional. Din 13 septembrie rulează și în cinematografele de la noi.
Filmul îi are în distribuție pe Vlad Ivanov, Catrinel Marlon, Rodica Lazăr, Sabin Țambrea, István Teglas și pe actorii spanioli Agustí Vilaronga, Cristóbal Pinto și Antonio Buíl și e produs de 42 KM FILM (România) în coproducție cu Les Films du Worso (Franța), Komplizen Film (Germania) și Arte Grand Accord (Franța/Germania).
Actorul principal, directorul de imagine și scenografa vorbesc mai jos despre ce a însemnat munca la acest film.
Vlad Ivanov (actor)
Când pregăteam filmările, Corneliu spunea despre personajul meu că e, de fapt, continuarea polițistului din Polițist, adjectiv, care odinioară credea în lege, iar 10 ani mai târziu e într-o perioadă a vieții în care nu mai crede în sistem. I s-au întâmplat multe și e cu totul altcineva, de aceea acceptă să intre în combinație cu o grupare mafiotă, ca să facă bani.
Dacă Polițist, adjectiv era un film minimalist, acum Corneliu și-a schimbat total stilul. Filmul conține, de fapt, mai multe stiluri în special din filmul noir, din thriller, e și o femme fatale acolo, și e gândit cromatic pe capitole de culori (datorită Arantxei Etcheverría, care e soția lui Corneliu, dar asta n-are relevanță, ea fiind un artist care se legitimează).
Lumea spune: „Iarăși filme cu un om care urcă dealul în 10 minute și mănâncă ciorbă alte 10!“. La Gomera are, însă, multe ingrediente și cred că va plăcea publicului. E adevărat că personajul meu are o scenă în care mănâncă ciorbă sau supă cu mama lui, dar e o scenă mică. (Râde.)
Eu și Cornel ne-am apropiat foarte mult odată cu Polițist, adjectiv, ne-a plăcut să lucrăm împreună și știm multe unul despre celălalt. Acum, partea frumoasă a fost că am putut lua parte la tot procesul de casting, desfășurat cu actori români și spanioli. A fost un punct câștigat pentru mine, pentru că am văzut actrițe și actori și fiecare venea cu propunerea lui, așa că am putut încerca multe lucruri pentru a găsi drumul cel mai just către personaj. Spunea și Corneliu: „Dacă toate personajele din film joacă, personajul tău ajunge să fie mult mai interiorizat, adică mai nejucat. Rar își scoate la suprafață lumea interioară“.
Amintirile mele cele mai dragi de la film sunt legate de echipă.
A fost una dintre cele mai frumoase echipe cu care am lucrat. Au fost multe secvențe dificile și fără ea nu aș fi reușit.
Îmi place mult filmul de autor, care propune teme noi, dar cu siguranță mi-aș dori acum – deși toată lumea mă vede în personaje negative – să fac o comedie romantică. Aș vrea să fac și un serial pentru că mai multe episoade sau sezoane te obligă să construiești altfel personajul, prin evoluția lui. Prin agentul meu, Richard Cook, am deja câteva propuneri.
Tudor Mircea (director de imagine)
Fiecare regizor are stilul lui. Cu Corneliu, cu care lucrez de la Când se lasă seara peste București sau Metabolism (2013) pregătim filmele cu mult timp înainte, cu detalii foarte aprofundate. Pentru La Gomera a fost o muncă imensă de căutat locații (am căutat mult locațiile de pe insulă și chiar și pe cele din București), dar am și discutat mult despre stiluri și despre partea vizuală.
Am mai lucrat cu regizori interesați de vizual – am avut o experiență extraordinară cu Raoul Ruiz căruia i-am fost operator de cameră la Les âmes fortes (2001) –, dar cu siguranță Corneliu e printre acei regizori care nu lasă nimic la întâmplare din punctul de vedere al imaginii. Fiecare colț din cadru, fiecare culoare și fiecare volum sunt acolo cu un scop.
Îmi place tot procesul muncii cu Corneliu, de când citesc scenariul și discutăm despre poveste până la ce se creează și la ce ajungem în momentul filmării. Toată partea asta e o muncă foarte intensă. Pentru La Gomera am avut timp să filmăm cu o cameră mai mică secvențe întregi, astfel încât la filmarea propriu-zisă știam exact ce urma să se întâmple. Corneliu se implică foarte mult și în postproducție, unde căutăm zona vizuală foarte atent.
Nu a fost o scenă care să îmi pună probleme. S-a spus despre scena cu oceanul că ar fi fost grea, dar pentru mine, care am mai filmat în apă și practic sporturi nautice, nu a fost ceva extrem de greu. La secvențele cu Vlad (n.red.: Ivanov), unde trebuia să joace mai intens, nu mi-am permis să opresc și să modific diverse lucruri, deci trebuiau să fie bine pregătite de la bun început.
Și la Metabolism sau Comoara partea vizuală a jucat un rol foarte important, chiar asumat 2D cum a fost la Metabolism. Comoara a fost decupat altfel (unghiulație, prim-planuri, planuri largi), ceea ce i-a plăcut mult lui Cornel și a ieșit puțin, să zicem, din zona lui de până acum. Dar e greu de estimat în ce zonă vizuală va fi următorul lui proiect.
Simona Pădurețu (scenograf)
A fost prima mea colaborare cu Corneliu și primul film la care el a folosit decor construit în platou. Pentru mine experiența a fost foarte plăcută – o spun fără nici un soi de gâdileală. Dintre toți regizorii cu care am lucrat, Corneliu pune cel mai mare accent pe vizual. Și e și o persoană foarte faină, în Gomera stăteam serile cu toții la un pahar și discutam despre orice.
La început am avut rețineri, pentru că nu știam pe nimeni în afară de Tudor Mircea (cu care mai lucrasem la proiecte mici) și de băieții de la amenajare set, dressing și construcții, dar am rezonat foarte bine cu cei din echipă. Până la urmă a fost bine, a văzut Corneliu că are cu cine lucra, pentru că noi, venind noi din zona de reclame mari, aveam mai multă experiență pe construcții.
Pentru el cred că a fost un fel de revelație, mi-a și spus că era obișnuit cu maximum 20 de oameni pe platou, filmând într-un apartament cu două camere.
În studiourile de la Buftea am construit apartamentul lui Cristi și secția de poliție. Era iarnă, erau frig și nămeți, dar n-aveam treabă. La apartamentul lui Cristi am imaginat inclusiv culoarul acela lung și intrarea de bloc. Ne-am asumat că trebuie să se simtă puțin zona de decor, așa că am exagerat un pic. Culoarul era puțin mai lung ca să susțină momentul de discuție al personajelor. Interiorul apartamentului a fost și el gândit atent împreună cu Tudor, cu schițe ca să se vadă cum să joace actorii, unde e unghiul camerei de supraveghere șamd.
Motelul l-am filmat în locație, ne-a plăcut cum arăta și aveam nevoie de locație și pe exterior. În hol ne-am folosit de pereți și în rest ne-am jucat: am plasat recepția într-un colț, am creat un culoar de trecere șamd. Am închiriat camere, care și ele au fost amenajate cu lambriuri, aplice, draperii etc. Ideea era ca motelul să pară uitat de lume și atemporal – referirile la genul noir, care se fac în cronici, sunt justificate. Când i-am propus toate lucrurile astea pe hârtie, în 3D, Corneliu a făcut ochii mari.
În Spania am amenajat câteva locații pe care le-am luat de la zero, adică le-am vopsit și le-am amenajat cu recuzită adusă din România. Acolo a fost pe amenajare locații, nu s-a construit nimic.
A contat foarte tare și colorizarea și a fost important pentru Corneliu să aibă aproape un om ca Arantxa, care are un ochi artistic. Dar aici intervin, de fapt, multe lucruri. Contează și să ai un operator care să știe să pună lumina, dar care să aibă și pe ce să o pună (decuri, costume) șamd.
La Gomera a fost, pe scurt, un fel de joacă cu culorile a unor oameni mari.
FOTO 1: Vlad Cioplea