Ei bine, nu in cartea de fata scria Stasiuk frazele de mai sus, ci in Europa mea, volum mosit in colaborare cu Iuri Andruhovici. Insa citatul mi s-a parut suspect de potrivit pentru a prefata un comentariu pe marginea cartii aparute la RAO. Calatorind spre Babadag este, inainte de orice, afirmarea unei obsesii dar si, fara tagada, continuarea unui proiect personal.
Un proiect care, initial, m-a lasat masca: adica de ce tu, un scriitor polonez de prima mina, cu world rights vindute la Suhrkamp, ai vrea, odata iesit din mizga asta numita Europa de Est (mai corect ar fi Europa Centrala in cazul de fata, nu?), sa te afunzi in acelasi areal simbolic? Sa fie o treaba trendy? Intr-adevar, Europa de Est a inceput sa vinda… Au inceput sa vinda si romanii, si polonezii, si bulgarii. Ba, as putea spune, Occidentul a descoperit o mina de aur. Fresh stories, new mentality… Lumea noua, lipsita de Columb, lipsita de Cortez (Stalin excluded)!
Ce dracu e de descoperit intr-un teritoriu mort?
Dar cum vine treaba asta, cind datele imediate te contrazic? Nu avem fresh stories, toate-s vechi si noua toate. Europa asta e mai veche decit a lor. Povestile noastre sint mai plictisitoare decit ale lor. Sau ceea ce punem noi pe firmament ca fiind brand new e deja fumat in Occident. Sau ce dracu e de descoperit intr-un teritoriu mort?
Pai, se pare ca e: se pare ca un taran sprijinit de gard, fumind nu stiu ce tigara fara filtru comunista, care il regreta pe Ceausescu („Asa ca n-am mai spus nimic, caci ce-as mai fi putut spune, de vreme ce aparusem acolo, la acel gard, ca un mic semn al inegalitatii, aparusem si aveam sa plec atunci cind as fi dorit, lasindu-l pe acel batrin in haine ponosite, cu tigara lui ieftina arzindu-i intre degete, pe drumul plin de gropi dintre frumoasele case de lemn seculare, salvate printr-un capriciu al istoriei, cu toate ca locuitorii lor nu tinusera la asta cu orice chip. Deja nu mai spuneam nimic. Ascultam doar povestile mustind de nostalgia dupa dictator. Puterea trebuie sa se reveleze printr-o intrupare concreta si, atunci cind capata deja o figura reala, trece dincolo de bine si de rau. Toti sintem copii orfani ai vreunui imparat sau dictator.”), e citeodata mai important decit faptul ca un mare romancier american scrie, utilizindu-si imaginatia cea premiata, despre un terorist arab sau african. Asa e? Eu nu stiu care ar fi calea cea buna. Sint, pur si simplu, doua. Lumea lor si lumea noastra. Asa e? Iarasi nu stiu. Pentru ca mie cartea lui Stasiuk imi pare a fi o extrem de perversa (a se citi inteligenta) rediscutare a canonului. Asta pentru ca un prozator cumparat de Suhrkamp (adica blagoslovit cu amprentele dumnezeiesti pe crestet) publica o carte despre fantomele care bintuie europa noastra. Pentru ca are tupeul de a afirma ca europa asta e altfel. Pentru ca, in ciuda nationalismelor de orice fel, are acelasi tupeu, de a scrie negru pe alb, ca s-ar putea sa avem ceva in comun, noi, astia, amaritii… Si ca acel ceva poate fi subiectul unei carti fascinante.
De ce fascinante? Pentru ca Stasiuk ia urma marilor scriitori „nationali”, pentru ca umbla pe urma lor si pentru ca ramine, de exemplu, in Rasinari, cu amintirea bodegilor, a mirosului de oaie, cu amintirea unor rude obscure de-ale lui Cioran… pentru ca face, in stil propriu, asadar absolut subiectiv, o istorie a mentalitatilor acestei europe…
Si ma intreb daca nu cumva asta este calea prin care poti opune acelui canon al lui Bloom (saracul Bloom doar i-a dat glasuire) unul alternativ. Daca nu cumva aceasta calatorie prin fostul KuK and friends nu e reala si unica metoda de a scoate la lumina o istorie a literaturii. A literaturii cui?
Baieti, puneti mina pe Stasiuk
Haideti sa mergem „mai jos”… Stie cineva care au fost adevaratele reactii la poezia lui Eminescu, in epoca? Cind spun cineva, nu ma refer la cei 2-3 specialisti in viata, care oricum au preferat sa abordeze teme de genul „Melancolia la Eminescu” sau „Micul-dejun in proza lui Eminescu”. Asadar, nu ma refer la grupul kkdemician. Ma intreb daca s-a incercat alcatuirea unei harti simbolice a traseului simbolic parcurs de un foarte important poet european. Lasati-l pe Calinescu. Nu ma refer la acel versant al criticii. Ma refer la cel ne-canonic. De exemplu, daca luam la bani marunti celebrul „caz Eminescu” de acum 10 ani, nu-mi dau seama cine, din tabara revizionista (care poarta totusi responsabilitatea unei eventuale noi directii in cercetare) a iscat ceva nou… Parca memoria ma leaga de interventiile lui Alexandru Paleologu ca fiind cele mai de bun-simt.
As fi curios cite sute de doctorate se iau pe spinarile lui Eminescu si Cioran anual. Si cite dintre aceste doctorate au scopul de a prezenta o alta perspectiva asupra lucrurilor. Iar cind spun alta perspectiva ma gindesc la evolutia criticii literare in secolul 20, nu la altceva.
Eu, de exemplu, daca as fi Gigi Becali, as sponsoriza o lucrare de doctorat cu titlul Ipotesti – evolutia numarului alcoolicilor in secolul 20. Sau as vedea ce se mai intimpla in acea localitate uitata de toata lumea, numita Haimanale… Voi mai stiti ce e prin Haimanale?
Baieti, puneti mina pe Stasiuk si refaceti o harta care are niste pete uriase de singe, alcool, bila neagra. Europa noastra, daca exista asa ceva, se cere descoperita. Dar asta inainte ca turistii sa transforme fiecare Rasinari intr-un mic „Nisip de aur” unde doctorii americani au demonstrat ca prolongarea penisului are loc in mod natural si spontan, la fiecare 15 minute de expunere la soare…
P.S.
1. Cum se numeste scriitorul national al Bulgariei
2. Prin cite tari isi plimba Stasiuk rucsacul
3. Enumerati viciile lui Ion Barbu (consideram vicii cele la auzul enuntarii carora bunica dvs. scuipa in sin)
4. Enumerati titlurile a trei poeme de tinerete apartinind lui Eminescu, neprezentate in vreun manual scolar (alternativ au ba)
Lada de bere promisa celui ce va ghici ocupatia eroului din ultimul roman al lui John Cheever se reporteaza, drept care va fi inminata cistigatorului acestui mini-concurs.
Andrzej Stasiuk,
Calatorind spre Babadag,
traducere din poloneza de
Cristina Godun,
colectia „Rao contemporan”,
Editura Rao, 2007